Oprişanul - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 158 de voturi
Oprişanul

Colo-n ţara muntenească,

Ţară dulce, românească,

Ca şi cea moldovenească,

În oraş, la Bucureşti

Sunt curţi nalte şi domneşti,

Iar în curţi o sală mare

Unde şede la prânzare

Mihnea-vodă cel cruntat

De boieri înconjurat.

„Boieri mari, boieri de rând!

(Zice domnul închinând)

Toţi mâncaţi, cu toţii beţi

Şi cu bine petreceţi;

Numai unul poftă n-are

De băut şi de mâncare,

Cantar Slutul, armaş mare!

Ori bucatele nu-i plac,

Ori de noi nu-i este drag!”

Boierimea-ncet râdea,

Iar Cantarul răspundea:

„Alei! doamne Mihnule,

Mihnule netihnule!

Alei! tu, stăpânul meu,

Lumina-te-ar Dumnezeu!

Bucatele tale-mi plac

Şi de oaspeţi îmi e drag,

Dar unde s-au pomenit,

S-au văzut şi auzit

Două săbii într-o teacă,

Doi domni în ţară săracă?

Măria-ta în Bucureşti,

Oprişanu-n Stoieneşti!

Ce-am văzut la Oprişanul

N-am văzut nici la sultanul,

Că el are-n câmp, la soare,

Mii şi sute de mioare…

Ies în vară fătătoare;

Berbeci are sute-ntregi,

Cu cozile pe telegi,

Şi ciobani tot înarmaţi,

Cu postavuri îmbrăcaţi,

De nu crezi că sunt ciobani,

Ci chiar neaoşi căpitani.

Nu mi-e ciudă de asta

Cât mi-e ciudă de alta:

Oprişanul încă-şi are

Herghelii în număr mare,

Două, trei, cinci mii de iepe

Tot alese şi sirepe,

Pintenoage la picioare

Cu cergi albe pe spinare

Şi cu doi mânji fiecare.

Nu mi-e ciudă de asta

Cât mi-e ciudă de alta:

Oprişanul are-n sat

Ogari, copoi de vânat,

Cu zgărzi late, ţintuite,

Pe la margini poleite,

Şi mai are grajduri mari,

Cu cincizeci de armăsari,

Jumătate arăpeşti

Şi ceilalţi moldoveneşti!

Nu mi-e ciudă de asta

Cât mi-e ciudă de alta:

Scutarul lui Oprişan

N-are faţă de ţăran,

Pe deasupra-i cu suman,

Dar pe trup are catan

Şi cârligu-i de scutar

Nu-i de-alun, nici de stejar,

Ci de aur tot săpat

Cu pietre scumpe lucrat,

Şi-n vârful cârligului

Sub mâna scutarului

Este-o piatră nestemată,

Ce plăteşte lumea toată!”

„De-i aşa cum zici, Cantare,

Lasă prânzul, sari călare

Şi-ntr-o fugă să te duci

Pe-Oprişanul să-l aduci

Cu toate podoabele,

Cu toate averile

Să-şi dea socotelile!”

Astfel domnul poruncea!

Cantar vesel se ducea

La cel sat, în Stoieneşti,

Unde sunt averi domneşti.

El acolo cum venea

Cu scutarul se-ntâlnea

Şi porunca-i arăta

Şi din gură cuvânta:

„Mihnea-vodă-n Bucureşti

Face praznice domneşti;

Toţi boierii credincioşi

Şi de pace bucuroşi

Lângă domn s-au adunat

Şi pahare-au închinat,

Numai unul n-a venit,

Oprişanul cel vestit!

De-i vrăjmaş şi om de ceartă,

Mihnea-vodă acum îl iartă

Şi-l pofteşte ca să vie

Ca un frate la domnie!”

II

Oprişanul credincios

Şi de suflet omenos

Se pornea din Stoieneşti

Ş-ajungea la Bucureşti

Noaptea pe la cântători

Pân-a nu răsări zori.

Mihnea-vodă adormit

Dormea pe-un pat aurit

În cămară-ntunecată

Tot cu şaluri îmbrăcată.

Dar deodată se trezea

Şi la slugi aşa grăia:

„Slugi, aprozi, copii de casă!

Voi dormiţi şi nu vă pasă

Soarele c-a răsărit

Şi pe mine m-a trezit,

Dar voi oare nu gândiţi

Când în somn vă leneviţi

Că am ţară de domnit

Judecăţi de săvârşit

Şi boieri de boierit?”

Toţi aprozii se trezeau

Şi lui vodă răspundeau:

„Rămâi, doamne, liniştit!

Soarele n-a răsărit,

Dar în locu-i a sosit

Oprişan din Stoieneşti

Cu averi împărăteşti.

El în curte a intrat,

De zăbrea a aninat

Un cârlig de împărat,

Cu pietre scumpe lucrat,

Ce luceşte ca un soare

Într-o zi de sărbătoare.

Mihnea-vodă se scula,

Faţa albă îşi spăla,

Barba neagră-şi pieptăna,

La icoane se-nchina,

Apoi el se înarma

Şi pe Oprişan chema:

„Oprişan din Stoieneşti!

Cu dreptul să ne grăieşti

Ce-ai făcut de-ai adunat

Averi mari de împărat,

Încât nu numai averi,

Dar ai şi scutari boieri?”

„Dumnezeu mi-a ajutat

Şi eu mi le-am adunat

Din darul sfinţiei-sale,

Din mila măriei-tale!”

„Nu-l crede, măria-ta!

(Cantarul atunci striga).

El mie s-a lăudat

Ca avere-a adunat

Numai din puterea lui,

Nu din mila domnului.

Dar n-am ciudă de asta

Cât am ciudă de alta:

Oprişanul mi-a spus mie

Că aşteaptă ca să-i vie

Firman de la-mpărăţie

Să te scoată din domnie!”

Mihnea-vodă se-ncrunta

Şi din gură cuvânta:

„Pân-a veni firmanul

Piară-ntâi Oprişanul!

Jos la poartă să-l duceţi

Şi capul să i-l tăiaţi!”

De vrăjmaş ce mult era,

Armaşul se bucura.

Ca o fiară se-arunca,

Pe Oprişanu-l apuca

Şi pe scări îl îmbrâncea

Şi la moarte mi-l ducea!

Când la poartă, frate, iată

Un rădvan că se arată,

Tras de şase telegari,

Negri, ageri armăsari

Cu cozi lungi şi coame mari.

Iar înăuntru o bătrână

Cu-o icoană sfântă-n mână

Şi cu haine mohorâte

Şi cu pletele albite.

Pe-Oprişan cât ea-l vedea,

Sus, la domnul se ducea,

Şi-n genunchi trupu-şi frângea

Şi grăind amar plângea:

„Alei! doamne, fătul meu!

Nu te ierte Dumnezeu

Să omori pe Oprişanul

Că-i peri până la anul!

Ştii tu, Mihneo, ori nu ştii

Că-n ziua Sântei Marii

Era, doamne, ca să-ţi vie

Firman de la-mpărăţie

Să te scoată din domnie?

Ş-aveai parte de firman

Făr’ de bietul Oprişan

Care-n cale i-a ieşit

Şi-ndărăt l-a înapoiat

Dăruind chiar pe vizir

Cu-armăsari de la Misir,

Şi cu pungi de bani o mie

Să te lase pe domnie!”

Oprişanca nu sfârşea,

Mihnea-n curtea lui ieşea

Poruncind la toţi să sară

Pe-Oprişan ca să nu-l taie.

Dar Cantar, armaşul mare,

Îşi făcuse răzbunare;

Şi capul nevinovat

Zăcea-n ţărnă aruncat

Lângă trupul răsturnat!

Vai de omul cu păcat!

De păcat e alungat

Şi nu poate-a fi scăpat!

Vânzătorul de armaş

Fiară crudă, om pizmaş,

Fost-a gol legat la soare,

Şi de mâini şi de picioare,

Gol legat de cozi de iepe,

De patru iepe sirepe,

Care, când se opintiră,

În patru părţi se izbiră

Şi-n patru îl despărţiră!