Sentinela romană - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 194 de voturi
Sentinela romană

Românul nu piere.

I

Din vârful Carpaţilor,

Din desimea brazilor,

Repezit-am ochii mei

Ca doi vulturi sprintenei

Pe cea vale adâncită

Şi cu flori acoperită,

Ce se-ntinde ca o ceaţă

Până-n Dunărea măreaţă

Şi de-acolo în depărtare

Până-n Nistru, până-n Mare.

Iar pe cel amar pustiu

Cu văzutul ce-ntâlnii?

Întâlnii viteaz oştean,

Purtând semne de roman,

Falnic, tare ca un leu

Şi cu chip frumos de zeu.

Braţu-i stâng era-ncordat

Sub un scut de fier săpat

Ce ca soarele sorea

Şi pe care se zărea

O lupoaică argintie

Ce părea a fi chiar vie,

Şi sub fiară doi copii

Ce păreau a fi chiar vii.

Mâna-i dreaptă ţinea pală;

Iar pe cap purta cu fală

Coif de aur lucitor,

Ca un zeu nemuritor.

Cel viteaz era călare

Pe-un cal alb în nemişcare,

Şi, ca dânsul, neclintit

Sta, privind spre răsărit.

Numai ochii săi mişca,

Vultureşte-i alerga,

Pe cea zare cenuşie,

Lungă, tainică, pustie,

Unde, ca prin vis trecând

S-auzea din când în când

Vuiet surd, grozave şoapte

Ce veneau din miazănoapte,

Zgomot lung, înăduşit

Ce venea din răsărit.

Iarba nu se clătina,

Frunza nu se legăna.

Pasărea la munţi zbura,

Fiara-n codri tremura,

Căci prin lumea spăimântată,

În uimire cufundată,

Treceau reci fiori de moarte,

Presimţiri de rele soarte!

Iar pe cer un vultur mare,

Făcând cercuri de zburare,

Se vedea plutind cu fală,

Şi-n rotirea-i triumfală

Ţinea ochiul său măreţ

Pe viteazul călăreţ.

Cine eşti? de unde eşti?

Pe la noi ce rătăceşti?

Sunt roman şi sunt oştean

De-a împăratului Traian!

Maica Roma cea bătrână

Mi-a pus arma asta-n mână

Şi mi-a zis cu glasul său:

Fiul meu, alesul meu!

Tu, din toţi ai mei copii

Cel mai tare-n vitejii!

Mergi în Dacia, grăbeşte,

Pe barbari de-i risipeşte,

Ş-apoi vecinic priveghează,

Sentinelă mult vitează,

Şi te-aţine la hotare

Că s-aud în depărtare

Răsunând duşmane pasuri,

Ameninţând barbare glasuri…

Venit-am şi am învins!

Pe barbari pe toţi i-am stins,

Şi pe ţărmurile lor

Acum, domn stăpânitor,

Aştept oardele avane,

Aştept limbile duşmane

Care vin din răsărit

Ca potop nemărginit

Să cuprindă, să înece

Tot pământul unde-or trece!

O! viteze neferice,

Ai să pieri în câmpi aice!

Eu să pier, eu? niciodată!

Vie-o lume încruntată.

Vie valuri mari de foc…

Nici că m-or clinti din loc.

Tot ce-i verde s-a usca,

Râurile vor seca,

Şi pustiul tot mereu

S-a lăţi-mprejurul meu,

Dar eu vecinic în picioare

Printre valuri arzătoare

Voi lupta, lupta-voi foarte

Făr-a fi atins de moarte,

Căci român sunt în putere,

Şi românu-n veci nu piere!

II

Apa trece, pietrele rămân.

Abia zice, şi deodată

Fulgeră-n cer o săgeată,

Vâjâie, vine, loveşte

Scutul care zângăneşte

Ş-o respinge, o zvârle jos

Ca pe-un şarpe veninos.

După dânsa-n depărtare,

Colo-n fund, în fund la zare,

Se iveşte-un negru nor

Plin de zgomot sunător

Ce tot vine, ce tot creşte

Şi pe câmpuri se lăţeşte

Cât e zare de zărit

Între nord şi răsărit!

Sentinelă, priveghează,

Norul crunt înaintează,

Sentinelă! te arată,

Norul crunt se sparge! Iată

Iată oardele avane,

Iată limbile duşmane

De gepizi şi de bulgari,

De lombarzi şi de avari!

Vin şi hunii, vin şi goţii,

Vin potop, potop cu toţii

Pe cai iuţi ca rândunele,

Fără frâie, fără şele,

Cai sirepi ce fug ca vântul

De cutremură pământul!

Mulţi sunt ca nisipul mării,

Mulţi ca ghearele mustrării

Într-un suflet păcătos,

Într-un cuget sângeros!

Sari, române, pe omor,

Fă-te fulger răzbitor,

Fă-te Dunăre turbată,

Fă-te soartă ne-mpăcată,

Căci potopul iată-l vine

Şi-i amar, amar de tine!

Vie!

Ca o stâncă naltă

Ce din vârf de munte saltă,

Tună, se rostogoleşte,

Cade, rumpe şi zdrobeşte

Codrii vechi din a sa cale

Până-n fund, în fund devale!

Astfel crunt ostaşul meu

Îşi izbeşte calul său

Peste codrii mişcători

De barbari năvălitori.

El îi sparge, şi-i răzbeşte,

Snopuri, snopuri îi coseşte,

Şi-i înfrânge, şi-i respinge,

Şi-i alungă, şi-i învinge!

Calu-i turbă, muşcă, sare,

Nechezând cu înfocare,

Calcă trupuri sub picioare,

Sfarmă arme sunătoare

Şi cu greu în sânge-noată,

Şi mereu se-ndeasă în gloată.

Crunt război! privire cruntă!

Fiul Romei se încruntă…

Fulgeri ies din ochii săi!

Fulgeră mii de scântei

Dintr-a armelor ciocniri

Şi lucioase zângăniri.

Zbor topoarele-aruncate,

Zbârnâie arcele-ncordate

Şi săgeţile uşoare

Înnourează mândrul soare

Caii saltă şi nechează,

Lupta urlă, se-ncleştează

Şi barbarii toţi grămadă

Morţii crude se dau pradă!

Zece cad, o sută mor,

Sute vin în locul lor!

Mii întregi se risipesc,

Alte mii în loc sosesc!

Dar viteazul cu-a sa pală

Face drum printre năvală,

Şi pătrunde prin săgeţi,

Că-i român cu şapte vieţi!

În zadar hidra turbează,

Trupu-i groaznic încordează,

Geme, urlă şi scrâşneşte

Şi-mprejur se-ncolăceşte.

Fiul Romei se aprinde,

Hidra-n mâine-i o cuprinde

Ş-o sugrumă, şi o sfarmă,

Ş-o învinge, şi o darmă!

Fug gepizii, fug bulgarii,

Şi lombarzii, şi avarii,

Fug şi hunii, fug şi goţii,

Fug potop, potop cu toţii,

Şi se duc, se duc ca vântul

Asurzind întreg pământul

De-a lor urlete barbare,

De-a lor vaiete amare!

III

Roma, Roma nu mai este.

Unde-s oardele avane?

Unde-s limbile duşmane?

Au pierit, s-au stins din faţă,

Precum toamna-n dimineaţă,

Se topesc, se sting la soare

Negurile-otrăvitoare!

Cu ce vifor de urgie

Năvăliră-n Românie!

Cum veniră de turbaţi,

Ca balauri încruntaţi,

Cu o falcă-n cerul sfânt

Şi cu alta pe pământ!

Dar s-au dus cum n-au venit

În pustiul lor cumplit,

Părăsind în urma lor

Câmpul luptei de omor!

Lat e câmpul celei lupte,

Lat şi plin de arme rupte,

Plin de trupuri fărâmate

Care zac grămezi culcate,

Plin de sânge ce-l pătează

Şi văzduhul aburează!

Unde sunt atâtea vieţi,

Unde-s ochii îndrăzneţi?

Moartea rece le-a cuprins,

Într-o clipă ea le-a stins,

Şi pe câmpul cel de moarte,

Crunt locaş de rele soarte,

S-a lăsat acum deodată

O tăcere-nfricoşată!

Numai când, din vreme-n vreme,

Se aude-un glas ce geme,

O jelire-ntristătoare,

Un suspin de om ce moare,

Sau nechezul dureros

Unui cal răsturnat jos,

Care cheamă ne-ncetat

Pe stăpânu-i jos culcat.

Soarele îşi schimbă locul!

Şi apune roş ca focul,

Întinzând pe cea câmpie

O văpseală purpurie

Ca un sângeros veşmânt

Peste-un lung şi trist mormânt!

Iar în naltul cerului,

Deasupra mormântului,

Ţipă vulturul cu fală

Şi-n rotirea-i triumfală

Încunună cu-al său zbor

Pe viteazul învingător.

Să trăieşti, ostaş romane,

Stâlp al lumii apusene!

Tu cu pieptu-ţi ai oprit

Valul crunt din răsărit,

Şi cu braţul tău armat

Pasul sorţii l-ai schimbat!

Dar ce zic! un fior rece

Prin a lumii vine trece,

Căci deodat-un glas prin lume,

Fără seamăn, fără nume,

Sună, duce-o neagră veste:

Roma, Roma nu mai este!

Zis-a glasul, un răsunet

Lung răspunde ca un tunet,

Şi a Romei vultur falnic

Cade, dând un ţipăt jalnic!

Zis-a glasul, şi cu jale

Plângând soarta mumei sale,

Fiul Romei cei bătrâne

Scapă armele din mâine,

Pleacă fruntea şi-n durere

Moartea cheamă, moarte cere!

Iară calu-i frăţior,

Nechezând încetişor,

Câmpul luptei părăseşte

Şi spre munţi încet porneşte,

Ducând lin şi nesimţit

Pe stăpânul lui iubit…

Ei se duc în tristă cale

Şi pe urma lor devale

Cade-o noapte-ntunecoasă,

Noapte oarbă, fioroasă

Ca fundul pământului,

Ca taina mormântului!

Şi sub neagra sa aripă

Se şterg toate într-o clipă

Cum se şterge de uşor

Visul cel amăgitor,

Şi ca suvenirul sfânt

Celor care nu mai sânt!