Vidra - de Vasile Alecsandri

Frunză verde peliniţă,

Pe cel deal, pe cea colniţă,

Plimbă-mi-se-o cătăniţă

Cu doi bani în punguliţă,

Şi cu doi în buzunare,

Cu doisprezece lăutari,

Şi cu doi, trei căluşei

Încărcaţi de gălbenei.

Iar cu dânsa se afla,

Tot pe lună se primbla,

Stoian Şoimul, popă vechi,

Cu potcapul pe urechi,

Ce s-a lăsat de popie

Şi de sfânta liturghie

De s-a dat în haiducie.

El de mijloc o ţinea,

Lângă pieptu-i o strângea,

Şi mereu o dezmierda,

Şi mereu o săruta,

Şi lăutarii cânta,

Câmpii de se răsuna.

Când fu către dimineaţă,

Popa se spăla pe faţă,

Barbă neagră pieptăna,

La baltagu-i se-nchina

Şi pe Vidra mi-o trezea

Şi din gură aşa-i grăia:

„Ştii tu, Vidro, ce-am gândit,

Ştii tu ce m-am socotit?

Suflecă mânece largi

Şi-mpleteşte la colaci.

Fă colaci mari de doi saci

Pentru cumnăţei burlaci,

Ş-un covrig de un mertic

Pentru cumnăţel mai mic.

Apoi haideţi amândoi

Cu cotiga cu doi boi

Peste codri, peste munţi,

La cei socri cam cărunţi.”

II

Amândoi la drum plecau,

Sus, la munte, se urcau

Şi mereu boii-ndemnau:

„Hăi Plăvan, hăi Bourean,

Juncănaşi de-ai lui Stoian”.

Opinteau boii mereu,

Opinteau şi suflau greu,

Şi cotiga scârţâia

Şi calea se-ngreuia.

Iar pe când soarele-i sus,

Pe când şoimul stă ascuns,

Pe când umbra e scăzută

Şi se face nevăzută,

Stoian popa se oprea

Şi de prânz el poposea

În mijlocul codrului

Unde-i larg voinicului,

În poiana înflorită

Cu frunzari acoperită,

Unde iarba se-mpleteşte

Şi-n vârf se găităneşte.

Vidra masă că-ntindea,

Şi la masă că şedea

Cu Stoian alăturea.

Ei prânzeau şi veseleau,

De nimeni grijă n-aveau,

Dar păcatul mi-i păştea,

Pe Stoian îl zădăra

Şi Stoian aşa grăia:

„Oliolio! mândruţa mea!

De când eu mi te-am luat

Nici un cântec n-ai cântat.

Cântă-ţi, mândro, cântecul,

Că mi-e drag ca sufletul.”

„Alei! frate, dragul meu!

Nu mai pofti să cânt eu,

Să-ţi cânt cântec haiducesc

Cu viers dulce femeiesc.

Eu dacă ţi l-oi cânta,

Apele s-or tulbura,

Brazii mi s-or scutura,

Munţii mi s-or clătina,

Văile or răsuna

Şi pe noi ne-a-ntâmpina

Păunaşul codrilor,

Voinicul voinicilor,

Iubitul nevestelor,

Drăgălaşul fetelor.”

„Las’ să vie că nu-mi pasă,

Eu că l-oi pofti la masă,

Şi de-a mai vrea altă hrană,

I-oi da trei baltage pomană.”

III

Puse Vidra a cânta,

Codrii a se deştepta,

Apele-a se tulbura,

Brazii a se scutura,

Munţii a se clătina,

Văile-a se răsuna.

Şi deodată s-arăta

Păunaşul codrilor,

Voinicul voinicilor:

„Hei! Stoiene, bărbărie,

Ce te-ai lăsat de popie

Şi de sfânta liturghie

De te-ai dat în haiducie!

Ce ne calci poienele

Şi ne paşti fânaţele?”

„Ce poiene, măi Păune?

Ce fânaţe, măi nebune?

Doar pământul nu-i al tău,

Nici al tău nu-i, nici al meu,

Ci-i tot al lui Dumnezeu.”

„Hei Stoiene, bărbărie,

Vorbă multă, sărăcie!

Dă-mi juncanii tăi drept vamă

Şi îţi cată-apoi de seamă.”

„Ba, juncanii nu-ţi dau eu,

Că mi i-a dat Dumnezeu

Să mă scoată de la greu.”

„Dă-mi pe Vidra ta de vamă

Şi îţi cată-apoi de seamă.”

„Ba, pe Vidra nu ţi-oi da

Pân’ ce capul sus mi-a sta

Că mi-a dat-o soacra mea

Ca să ţin casă cu ea.”

„Dă-mi baltagul tău de vamă

Şi îţi cată-apoi de seamă.”

„Eu să-ţi dau baltagul, eu?

Vin de-l ia tu, fătul meu,

De ţi-e sufletu-îndrăzneţ,

Cât ţi-e graiul de sumeţ!”

IV

Ei de brâie s-apucară

Şi la luptă se luară

Zi de vară până-n seară.

Când în loc mi se-nvârteau,

Când la vale s-aduceau,

Nici unul nu dovedea!

Dar Stoian mereu slăbea,

Brâul lui se descingea.

„Vidro, puiculiţa mea!

Vin’ de-mi strânge brâul meu,

Apăra te-ar Dumnezeu,

Că-mi slăbesc puterile,

Mi se duc averile!”

Iară Vidra mi-i privea,

Ochişorii-i strălucea,

Inimioara-i se bătea

Şi guriţa-i răspundea:

„Ba, nu, nu, bădiţă frate,

Că vă-i lupta pe dreptate,

Şi oricare-a birui,

Eu cu dânsul m-oi iubi.”

Stoian popa s-aprindea

Şi făcea el ce făcea

Pe Păun că-l aducea,

Şi-n pământ că mi-l izbea,

Cât pământul despica,

Până-n brâu că mi-l băga.

Baltagu-apoi ridica,

Capul lui Păun zbura;

Trupul pe brânci se pleca,

Lui Stoian se închina.

Iar Stoian se întorcea,

La Vidra-ncet se ducea,

Se ducea posomorât,

De gânduri negre muncit

Ca un şarpe otrăvit.

Vidra nici că se clintea,

Ochii-n ochii lui ţintea,

Ochii cătau bărbăteşte

Şi pătrundeau femeieşte.

Stoian popa mi-i zicea:

„Vidro, fa, nevastă rea!

Când de moarte mă luptam

Şi pe tine te rugam

Să vii iute lângă mine

Ca să-mi strângi brâul mai bine,

De bărbat nu ţi-a fost milă,

De păcat nu ţi-a fost silă

Şi cu glas dulce, frăţesc,

Zis-ai cuvânt duşmănesc:

Că oricare-a birui

Tu cu dânsul te-i iubi,

Aşa este, Vidro fa?”

„Aşa-i, Stoiene, aşa!

Am zis-o şi încă-o mai zic

Că mi-e drag cine-i voinic,

De se luptă făr-a cere

Ajutor de la muiere.”

„Ştii tu, Vidro, ce-am gândit?

Ştii tu ce m-am socotit?

Astă-vară am cosit

Vro cinci clăi de le-am clădit,

Patru mi le-am vârfuit,

Iar unei vârfu-a lipsit

Şi mi-am pus în gândul meu

Să-i fac vârf cu capul tău.”

„Iată capul de mi-l taie,

Ca să-l pui tu vârf la claie

Şi te-nvaţă de la mine

Ca să mori cum se cuvine!”

Crunt Stoian se repezea

Şi capul îi reteza.

Şi ţâţele-i le tăia

Şi pe câmp le-mprăştia;

Apoi singur purcedea,

La socrii lui se ducea.

„Hei, Stoiene, popă vechi

Cu potcapul pe urechi,

Unde-i Vidra cea frumoasă,

Fata noastră cea voioasă?”

„Eu pe Vidra mi-am lăsat

Într-un codru depărtat

Hotărând moşiile

Ş-aşezând momâile

Cu capul şi ţâţele.”

Bine vorba nu sfârşea,

Pe loc cerul s-aprindea

Şi trei fulgeri repezea

Pe Stoian popa-l lovea,

În cenuşă-l prefăcea!