Un tânăr foarte bun, dar prea cheltuitor,
Luând în stăpânire
O bună moştenire,
În vreme de un an, rămase pe uşor,
Şi tot ce mai avea acum era o blană,
Păstrată prin prilej că timpul sta de iarnă;
Iar cine nu-i de mic cu frigul învăţat
În blană foarte crede.
Dar într-o zi mergând după împrumutat,
Din întâmplare el o rândunică vede.
Găseşte-ndată negustori
Şi ia pe blană bănişori.
Căci rândunelele, cum zic din însemnare:
A primăverii dulci sunt bine-vestitoare.
El însă au uitat proverbul bătrânesc:
Că-o floare nicidecum nu face primăvară.
Şi iată, se stârnesc
Furtune, viscole cu ger cumplit afară;
Pe uliţi scârţâie omătul făinos;
De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâieşte;
Şi cel mai sărăiman la foc se încălzeşte.
Iar tânărul meu, trist, flămând şi friguros,
Porneşte în surtuc de-acasă
Să capete vro masă.
Dar cum la uliţ-au ieşit,
Pe rândunică el o vede îngheţată
Şi, tremurând de frig, îi zice: „Blestemată!
Pe faptă-ţi ai pierit!
Aşa ţi se cuvine;
Căci fără blană eu sunt astăzi pentru tine.”
Nu vreau s-ating pe nime,
Dar mult mă mir în sine:
De ce, tot omul, când greşeşte,
Asupra altuia se dezvinovăţeşte?