Vulturul şi albina - de Alecu Donici

9.0/10 - 166 de voturi
Vulturul şi albina

O, cât sunt de fericiţi

Cei de soarta lor slăviţi!

Căci ei şi spre fapta mare

Au a slavei îndemnare.

Dar şi cei ce ostenesc

Întru binele obştesc,

Neprivind la răsplătire,

Sunt prea vrednici de cinstire.

Vulturul pe o albină

Au zărit-o în grădină,

La revărsatul de zori,

Bâzâind pe lângă flori.

Şi i-au zis: „O, ticăloasă,

Albină nesăţioasă!

Tu petreci a ta viaţă

Tot pe flori şi pe verdeaţă,

Migăind necontenit

Nu ştiu pentru ce sfârşit.

Dar nici însăţi tu nu ştii

Care-i munca ta cea bună,

Când ca tine mii de mii

Miere la un stup adună.

Iar apoi, ce fericire

Moştenesc eu de la fire!

Cum aripile-mi întind

Şi mă desfătez zburând

Către ceruri, către soare:

De a mea putere mare,

Păsările lumii toate

Fug, s-ascund înspăimântate”.

– Fii tu în veci preaslăvit,

Albina lui au rostit.

Joe să te norocească

Şi anii să-ţi înmulţească.

Iar eu fiind rânduită,

Obştiei să ostenesc,

Mă cunosc prea fericită

Când fagurii îi privesc,

Lucraţi de mii de albine;

Şi ştiu că şi de la mine

Un pic de miere măcar

S-au adus întru bun dar.