Ursul şi lupul - de Grigore Alexandrescu

                        Împărăţia dobitocească,
                        Ca şi a noastră cea omenească,
                        Statornicie vecinică n-are:
                        Toate supuse sânt la schimbare!

                        Din mână-n mână sceptrul se plimbă.
                        Cel de ieri mare astăzi e mic;
                        Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă,
                        Dintr-o întâmplare prea de nimic.

                        De curând ursu pe leu schimbase,
                        Şi pe domnescul tron înălţat,
                        Cârma în labe tare-o luase,
                        Şi cu verzi tufe sta-ncoronat.

                        Dator eu însă sânt a vă spune
                        Că ursu-acela, măcar că urs,
                        Dar simtimente avea preabune:
                        D-al obştei bine era pătruns.

                        Fiarele toate-ndată ce-aflară
                        Că le-a dat cerul un stăpân nou,
                        Să se închine lui alergară,
                        Una c-o vacă, alta c-un bou.

                        Lupul în urmă spre tron se duce,
                        Şi după vechiul bun obicei
                        Măriei-sale plocon îi duce,
                        Şi înainte-i pune doi miei.

                        Într-o frumoasă precuvântare,
                        Îi dovedeşte c-ar fi având
                        Nişte hrisoave arătătoare
                        Ce-au făcut urşii, zău nu ştiu când.

                        C-aste hrisoave, pe piei de oaie
                        Scrise cu apă, spun lămurit
                        Cum au mers urşii la o bătaie,
                        Şi câte mure ei au jertfit.

                        Cu plecăciune apoi i-arată
                        Cum că din suflet s-a bucurat
                        De întâmplarea cea minunată,
                        De-ncoronare când a aflat,

                        Cum că doreşte supus să-i fie,
                        Că totdeauna el l-a iubit,
                        Că pentru dânsul vieţi o mie
                        Să le jertfească e mulţumit.

                        Astfel de vorbe se zic în lume,
                        Însă drept formă se socotesc;
                        Căci fieşcine le ia de glume,
                        Care se uită cât se vorbesc.

                        Dar ursul crede, se amăgeşte,
                        În slujbe pune neamul lupesc:
                        Cum că prieteni are, gândeşte,
                        Care persoana lui o slăvesc.

                        După o vreme leul se scoală,
                        Tocmai când urşii mort îl credea,
                        După o mare şi lungă boală,
                        Vine să-şi ceară tronul ce-avea.

                        Locuitorii se îngroziră;
                        Veste se duse pân’ la palat;
                        Lupii îndată la lei fugiră;
                        P-al lor prieten toţi l-au lăsat.

                        Taurii numai, ce niciodată
                        A-i fi prieteni nu s-au jurat,
                        Peste cinci sute veniră-ndată,
                        Pe crai şi ţară ei au scăpat.

                        Prea cu lesnire omul se-nşală!
                        Dar foarte mare face greşală
                        Cine la vorbe dă crezământ.
                        Faptele numai ne dovedeşte

                        Fieştecine cât preţuieşte,
                        D-avem prieteni şi care sânt.