Ursul şi lupul - de Grigore Alexandrescu

                        Împărăţia dobitocească,

                        Ca şi a noastră cea omenească,

                        Statornicie vecinică n-are:

                        Toate supuse sânt la schimbare!

                        Din mână-n mână sceptrul se plimbă.

                        Cel de ieri mare astăzi e mic;

                        Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă,

                        Dintr-o întâmplare prea de nimic.

                        De curând ursu pe leu schimbase,

                        Şi pe domnescul tron înălţat,

                        Cârma în labe tare-o luase,

                        Şi cu verzi tufe sta-ncoronat.

                        Dator eu însă sânt a vă spune

                        Că ursu-acela, măcar că urs,

                        Dar simtimente avea preabune:

                        D-al obştei bine era pătruns.

                        Fiarele toate-ndată ce-aflară

                        Că le-a dat cerul un stăpân nou,

                        Să se închine lui alergară,

                        Una c-o vacă, alta c-un bou.

                        Lupul în urmă spre tron se duce,

                        Şi după vechiul bun obicei

                        Măriei-sale plocon îi duce,

                        Şi înainte-i pune doi miei.

                        Într-o frumoasă precuvântare,

                        Îi dovedeşte c-ar fi având

                        Nişte hrisoave arătătoare

                        Ce-au făcut urşii, zău nu ştiu când.

                        C-aste hrisoave, pe piei de oaie

                        Scrise cu apă, spun lămurit

                        Cum au mers urşii la o bătaie,

                        Şi câte mure ei au jertfit.

                        Cu plecăciune apoi i-arată

                        Cum că din suflet s-a bucurat

                        De întâmplarea cea minunată,

                        De-ncoronare când a aflat,

                        Cum că doreşte supus să-i fie,

                        Că totdeauna el l-a iubit,

                        Că pentru dânsul vieţi o mie

                        Să le jertfească e mulţumit.

                        Astfel de vorbe se zic în lume,

                        Însă drept formă se socotesc;

                        Căci fieşcine le ia de glume,

                        Care se uită cât se vorbesc.

                        Dar ursul crede, se amăgeşte,

                        În slujbe pune neamul lupesc:

                        Cum că prieteni are, gândeşte,

                        Care persoana lui o slăvesc.

                        După o vreme leul se scoală,

                        Tocmai când urşii mort îl credea,

                        După o mare şi lungă boală,

                        Vine să-şi ceară tronul ce-avea.

                        Locuitorii se îngroziră;

                        Veste se duse pân’ la palat;

                        Lupii îndată la lei fugiră;

                        P-al lor prieten toţi l-au lăsat.

                        Taurii numai, ce niciodată

                        A-i fi prieteni nu s-au jurat,

                        Peste cinci sute veniră-ndată,

                        Pe crai şi ţară ei au scăpat.

                        Prea cu lesnire omul se-nşală!

                        Dar foarte mare face greşală

                        Cine la vorbe dă crezământ.

                        Faptele numai ne dovedeşte

                        Fieştecine cât preţuieşte,

                        D-avem prieteni şi care sânt.