Un Liliac, zburătăcind ca un năuc,
Era să dea-ntr-o seară de bucluc,
Căci nimeri, pe-o ferestruică,
Într-un culcuş de nevăstuică.
Cum nu era cu neamul guzganilor în pace,
Ea şi sări la dânsul să-l înşface.
– Cutezi să vii aici, când neamul tău
A căutat, cum ştii, să-mi facă rău?
Căci ce mai tot încolo şi încoace,
Eşti Şoarece şi pace!
(Sau nu-s, eu, Nevăstuică!)
– Am fost zvârlit, aici, ca o fiţuică,
De-o pleasnă mai puternică de vânt,
Dar Şoarece n-am fost şi nici nu sunt,
Că n-am nimic comun cu rozătoarele.
Priviţi-mă: eu sunt cu aripi, Doamnă,
Şi aripile pasăre înseamnă…
Jos Şoarecii! Trăiască Zburătoarele!
Cum îi vorbise bine, ca din carte,
Ea l-a lăsat să plece mai departe.
Dar poate că blestemele păcatelor
L-or fi mânat cu joaca lor poznaşă
La altă Nevăstuică, – o vrăjmaşă
A tuturor înaripatelor –
Şi ea, cu gândul la obârşie,
Voia ca pasăre să-l sfâşie.
– Eu pasăre?! Sunt mai de viţă!
N-am pene, ca să mă feresc.
Nu vezi că-s Şoarece, Domniţă?
Trăiască neamul şoricesc!
Ştiind s-o schimbe şi s-o dreagă,
Scăpă din nou cu pielea-ntreagă.