Liliacul şi cele două nevăstuici - de La Fontaine

8.0/10 - 108 de voturi
Liliacul şi cele două nevăstuici

Un Liliac, zburătăcind ca un năuc,

Era să dea-ntr-o seară de bucluc,

Căci nimeri, pe-o ferestruică,

Într-un culcuş de nevăstuică.

Cum nu era cu neamul guzganilor în pace,

Ea şi sări la dânsul să-l înşface.

– Cutezi să vii aici, când neamul tău

A căutat, cum ştii, să-mi facă rău?

Căci ce mai tot încolo şi încoace,

Eşti Şoarece şi pace!

(Sau nu-s, eu, Nevăstuică!)

– Am fost zvârlit, aici, ca o fiţuică,

De-o pleasnă mai puternică de vânt,

Dar Şoarece n-am fost şi nici nu sunt,

Că n-am nimic comun cu rozătoarele.

Priviţi-mă: eu sunt cu aripi, Doamnă,

Şi aripile pasăre înseamnă…

Jos Şoarecii! Trăiască Zburătoarele!

Cum îi vorbise bine, ca din carte,

Ea l-a lăsat să plece mai departe.

Dar poate că blestemele păcatelor

L-or fi mânat cu joaca lor poznaşă

La altă Nevăstuică, – o vrăjmaşă

A tuturor înaripatelor –

Şi ea, cu gândul la obârşie,

Voia ca pasăre să-l sfâşie.

– Eu pasăre?! Sunt mai de viţă!

N-am pene, ca să mă feresc.

Nu vezi că-s Şoarece, Domniţă?

Trăiască neamul şoricesc!

Ştiind s-o schimbe şi s-o dreagă,

Scăpă din nou cu pielea-ntreagă.