O furnică poetă - de Ana Blandiana

În timp ce scriu
Pe tocul meu
Se urcă o furnică.
Ştie şi ştiu

Că n-are de ce
Să-i fie frică.
Nici s-o alung,
Nici s-o omor,

Nu-mi stă în fire.
O singură nenorocire:
Fără s-o observ, din greşeală,
S-o moi cu peniţa în cerneală

Şi să devină singura furnică albastră
De pe planeta noastră.
Ba, dacă bea din cerneală un pic,
Nu se mai poate face nimic:

Devine singura furnică poetă
De pe planetă.
Şi atunci, trebuie să facă cerere
Şi reclamaţie

Să fie primită (de greiere!)
În uniunea de creaţie.