Extraterestrul - de Emilia Plugaru

Stăm cu gurile căscate
Când Ion ne povesteşte
Despre un extraterestru,
Oare iarăşi născoceşte?

– Ochi rotunzi cât două cepe,
Gură mică, nas turtit,
Capul mare şi pătrat –
L-am văzut şi am muţit.

Căci pe cap avea antene
Multe, multe, lungi, subţiri,
Prin aceste sârmuliţe
Transmitea în cosmos ştiri.

M-a privit şi s-a oprit
Lângă mine, chiar în stradă,
Şi mi-a zis că nimeni, nimeni
Nu mai poate să îl vadă.

M-a ales din toţi şi-îndată,
M-a chemat să plec cu el
Să văd stelele şi Luna –
Ne tot spune Ionel.

– Nu mă credeţi? Dar, băieţi,
Ăsta-i adevăr curat,
Să vă zic sau nu ce-a fost?
Totul cum s-a întâmplat?

Ne prefacem că îl credem
Căci şi noi avem de gând
Să zburăm cândva în Cosmos,
Să ne-ntoarcem pe Pământ…

Şi să zicem că niciunde
Viaţa nu e mai frumoasă,
Nici pe Lună, nici pe stele,
Ca aici, la noi acasă…