Din căsuţa sa, Grivei,
Vede cerul înstelat.
E târziu şi lumea toată
La culcare a plecat.
Lui Grivei îi este frică
Să stea singur în căsuţă.
De-ar vrea cerul să-i trimită
Lângă uşă o steluţă…
Zău că nu i-ar mai fi teamă
Niciodată de nimic.
Curajos e, însă-i beznă…
Bezna-l sperie un pic.
Meditând, Grivei adoarme.
Se trezeşte – stele nu-s.
Oare unde, oare unde
Toate stelele s-au dus?
Nici n-a apucat să zică
Că au şi pornit să cadă
Stele albe cu duiumul,
Cu duiumul prin ogradă.
– Ninge! a strigat gânsacul
– Ninge, s-a trezit cocoşul.
– Ninge, a oftat curcanul.
Vom fi toţi cu nasul roşu…