Te-nalţi frumos deasupra ierbii… - de Emilia Plugaru

În noaptea neagră de caşmir,

Tăcută, Ziua se-nfăşoară.

Tăcută, sus, răsare Luna,

Cine să ştie a câta oară?

Tăcuţi, de strajă stau şi munţii,

Nimic nu mai e nou sub Soare.

Tăcuţi sunt norii plini cu vlagă,

Tăcuţi şi pomii plini de floare.

Tăcut Pământul se învârte,

Doar omul este blestemat,

De cum se naşte, pân-apune

Să fie veşnic zbuciumat.

Un Soare cald zâmbeşte blând.

În glie pâinea a-ncolţit

Şi toate-şi duc tăcute cursul,

Doar omul e neliniştit.

Se zbuciumă în valul vieţii

Ca să cuprindă necuprinsul,

Acesta-i pentru el blestemul

Şi bucuria lui, şi visul.

Se vrea măreţ, atotputernic,

Să stea în rând cu Dumnezeu!

Şi nu-şi dă seama cât de mic e,

Aruncă-n jur atâta rău…

Eh, omule, priveşte-atent,

Coboară pe Pământ, păşeşte

Să simţi cu talpa ta fierbinte

Cum iarba din adâncuri creşte.

E verde iarba, ca şi viaţa,

În faţa ei să stai plecat…

Te-nalţi frumos deasupra ierbii

Doar cu un gând şi-un vis curat…