Broaştele - de George Topârceanu

Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.

Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin.

Era o lună plină în fiecare baltă,

Şi-n fiecare undă o piatră de rubin.

Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă

Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val,

Păreau luceferi galbeni, căzuţi adânc în apă

Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.

Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii,

Iar papura, mişcată în treacăt de zefiri,

Nălţa mănunchi în aer tremurătoare săbii,

Prin pânza de lumină a undelor subţiri.

Şi broaştele semeţe cântau cu glasuri multe

Pe când, din înălţime, privindu-şi faţa-n lac,

Un nour singuratic stătea uimit s-asculte

Cum bat ca toaca toate şi-o clipă toate tac.

Se ridicau departe prelungi bătăi din palme

Şi note-adânci de flaut ieşeau de jos, din stuh.

Părea că lapidează tăcerea nopţii calme

O grindină de note zvârlite în văzduh.

Şi cum deasupra apei s-amestecau întruna

Umplând singurătatea de freamăt viu, părea

Că toate laolaltă apostrofează luna.

Că fiecare broască se ceartă cu o stea.

Erau ocări în larma lunaticei orchestre

Şi rugă arzătoare în tainicul ei zvon.

Spuneau Nemărginirii durerile terestre

Cu imnul lor zadarnic, solemn şi monoton…

Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară,

Sub cerul vast al nopţii cu ele-am retrăit

O noapte luminoasă din era terţiară.

Nefericit şi singur ca primul troglodit.