Clipe de zbucium - de George Topârceanu

Iubita mea, te simt aşa departe…

Mi-ai pus pe frunte mâinile subţiri, –

Dar, ca un zid puternic, ne desparte

O pânză de cernite amintiri.

Fiinţa mea întreagă când te cere,

Tu stai visând, nici ochii nu ţi-i mişti, –

Şi câte taine pline de durere

Se pierd în noaptea ochilor tăi trişti!

Eu chem osânda care mă omoară, –

Sălbatic vântul patimii să bată, –

Eu cer icoana ta de-odinioară,

Pe care n-am văzut-o niciodată.

O, cum aş vrea durerea să mi-o-nşele!

Atâtea nopţi pustii am adorat-o,

I-am dat şi jertfa tinereţii mele

Zâmbind… Tu numai inima mi-ai dat-o.

Mi-ai dat-o! Floare gingaşă de munte

Ce stă deasupra unui larg abis…

(Şi chiar acum, când mă săruţi pe frunte,

Tu mă săruţi cum se sărută-n vis!)

Căci sufletul, ca tristele ruine,

Păstrează-n el lumina altor vremuri, –

Şi când o rază-ajunge pân’ la mine

Atunci te simt, iubita mea, cum tremuri:

Ea luminează-n tine, fără veste,

Prăpastia trecutului întreg…

Şi-atunci duioasa inimii poveste

Eu o ascult, – dar n-o mai înţeleg.

De-aceea-n sara asta mi-e totuna,

Sporeşte-mi iar durerea sau alin-o,

Te-ntreb, – pierdută pentru totdeauna: –

De unde vii şi cine eşti, străino?…