Fata tristă - de George Topârceanu

Firul gândului frumos

Un suspin mi-l taie,

Că de-atâta vreme cos

Singură-n odaie.

Şi doar mâna mea, cu greu,

Flori de fir împarte.

Flori aleg, – dar gândul meu,

Gândul mi-e departe!

Uneori, când ţin la piept

Strânsă cusătura,

Închid ochii şi-l aştept

Să-mi sărute gura.

Iar când umbra serii vine

Dorul creşte-n mine

Şi tristeţea mă doboară

Grea, ca o povară…

O, ştiu bine că-n zadar

Dragostea mă mână

Să-l aştept cu lacrimi iar

Noaptea, la fântână.

Nu mai vine să-i şoptesc

Dorurile toate

Şi la sân să-i încălzesc

Mâinile-ngheţate!

Ci doar vântul nopţii rece

Fruntea mi-o sărută,

Peste codri luna trece

Galbenă şi mută.

Lung suspină-n freamăt greu

Fagii de pe coaste…

Noapte dulce, dragul meu

A plecat în oaste.