Lacul - de George Topârceanu

În grămezi greoaie, norii

Dintr-o parte străbătură

Şi de chipul lor pătrunsă,

Faţa lacului e sură.

Lângă apă, singuratic,

Plopul trist, fără veşmânt,

Jeluindu-şi frunza moartă

Se îndoaie după vânt.

Pleacă unde după unde

Şi mişcarea lor domoală

Colo-n trestie pătrunde,

Legănând o luntre goală…

Mult aş vrea în feeria

Unei nopţi de mai, senine,

Să plutesc pe apa-ţi clară,

Cu iubita lângă mine,

Şi a undelor poveste

Nesfârşită, s-o ascult…

Dar aşa, cum eşti acuma,

Lacule, îmi placi mai mult!