Singurătate - de George Topârceanu

Prin luminişul crângului tăcut,
De-atâta vreme nimeni n-a trecut.
Copacii goi, în lungă nemişcare,
Pe umbra lor ce stă-nălţată în picioare.

Arar ajunge până-aici
O pasăre cu aripile mici,
Şi glasul ei răsună în linişte prea tare.
Dar Primăvara, care ştie tot,

Va risipi prin iarba dimprejur
Scântei de-azur –
Albastru miozot.
Şi dintre foi tivite cu argint,

Vor creşte ciucuri albi de mărgărint.
Pe-aici, o zână mică coboară dintre stele,
Şi-n fiecare noapte culege viorele.
Dar nimănui pe lume nu-i e dat s-o vadă

Cum vine pe cărările din mladă,
Făcând în taină îndelung popas,
Din loc în loc, pe unde-a mai rămas
Zăpadă…