Şoaptele nopţii - de George Topârceanu

Întrebam aseară luna gânditoare:

– Dacă prin poiene a rămas o floare

Neculeasă încă pentru draga mea, –

Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate,

Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea,

Raza ta sfioasă printre crengi străbate

De-mi încurcă paşii luminoase fire,

Deşteptând în cale câte-o amintire, –

Dacă până-n ziuă visurile trec

Dar rămân în suflet, – pentru ce să plec?…

– Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna,

Trist şi singur du-te, du-te! zice luna.

Şi-ntrebai lumina sufletului meu:

– Dacă fără dânsa timpul trece greu,

Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine,

Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, –

Pentru ce, când toate lacrimile trec

Fără nici o urmă, – pentru ce să plec?…

Sufletu-mi răspunse: – Pe cărări pustii,

Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii.

Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită:

– Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită,

Singură-n tăcere, tu eşti vinovată

Că mă cert cu mine şi cu lumea toată.

Când stelele nopţii farmec nu mai au

Fără ochii dragii, – pentru ce să stau?…

Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!)

– Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.