Toamnă târzie
La noi la Lipcani,
Rece ca sfecla de zahăr.
Mă trezesc dimineaţa
Cu toate lăicerele casei pe mine,
Ostenit de greul lor colorat.
„Mă temeam să nu-ţi fie frig”,
Zice mama.
Vin rudele să mă vadă,
Vorbesc în şoaptă afară
Ca la priveghi,
Să nu-mi tulbure somnul
Şi ţistuiesc pe cei mici
Să fie cuminţi.
Mă aplec să le sărut mâna,
Ele şi-o smulg îndărăt:
„Nu trebuie…”
Ruşinându-se de pământul
De sub unghii şi din
Crăpăturile palmelor.
O, neamule, tu,
Adunat grămăjoară,
Ai putea să încapi
Într-o singură icoană.