Floarea soarelui – lui Vladimir Curbeţ - de Grigore Vieru

lui Vladimir Curbeţ

Într-o tânără grădină
Dintr-un sat frumos, bogat,
Am văzut o răsărită
Carei ochii i-au legat.

Înţeleg că nu degeaba,
Ci de păsări care zbor.
Totuşi e neomeneşte
Să legi ochii unei flori.

Nu mai ştie-n care parte
E acuma Soarele.
Amărâtă se gândeşte:
„Poate că nici nu mai e!”

Doamne, cum sluţit-am floarea,
O am cunoscut abia.
Ieri, crăiasă fără seamăn,
Azi te poate speria.

Un copil de ea aseară
Chiar s-a speriat puţin.
Lătra-n faţa ei căţelul
Ca la duşman şi străin.

E şi pâine, şi la pâine,
Şi căsuţă, şi cărbuni.
Dar ceva în viaţa asta
Nu-i la cale, oameni buni.

Nu-i la cale, cum să fie,
Daca, omule, în loc
Să-i spui florii: „Bună ziua”,
Îi pui cârpele pe ochi.

Elei, soro, cum îmi vine
Cârpa de pe ochi să-ţi scot,
Să fugim şi să ne-ascundem
Şi de bine, şi de tot.

Să luăm cu noi şi cucul
Care-a mai rămas pe lunci.
Să vedem ce-a zice omul,
Să vedem ce-a zice-atunci?!