Mama în câmp - de Grigore Vieru

9.0/10 - 192 de voturi
Mama în câmp

Peste dealul de-aramă
Curge soare-asfinţit.
„Odihneşte-te, mamă, –
Pot rosti, în sfârşit.

Mai trăieşte la mine,
Sfânt-ţi grai să-l ascult.
Albei tale lumine
Închina-mă-voi mult.”

Ea se şterge cu mâna
De sudoare şi mit,
Acoperind cu ţărână
Chipul său ostenit.

* * *

Se încălzeşte cerul, mamă,
De la mâinile tale,
Se iluminează-n adânc,
Îşi linişteşte
Nemărginirea.
Iată o stea
S-a desprins de vecie
Topindu-şi făptura-n neant.
Dar nu de stele
Se pustieşte cerul,
Ci de mâinile tale
Căzând spre pământ.
Nimic, ah, mai îndepărtat
Ca cerul,
Ca adâncul de sus,
Fără de mâinile tale,
Mamă!

* * *

Chipul tău, mamă,
Ca o mie
De privighetori rănite,
Ochii tăi
În care s-au întâmplat
Toate
Câte se pot întâmpla
Pe lume!
Lacrima ta:
Diamant ce taie-n două
Oglinda zilei.
Nedespărţită de cer
Ca apa de uscat,
Locuieşti o casă
Cu două ferestre:
Una ce dă spre viaţă,
Alta cu faţa spre moarte,
La fel de limpezi amândouă.
O, mamă,
Spre mine mâinile-ţi întinde:
Spre cel
Care cu dor te-aşteaptă,
Şi ţie apropiindu-mă,
Apropie-mă liniştii ce eşti,
Acum şi-ntotdeauna.