Lui Aristide Buhoiu
Tot aurul românesc
Era în potcoava calului.
Fierbinte şi alergătoare
Şi victorioasă,
În văzduh scânteia.
A pâine şi lapte, şi trandafir
Mirosea pielea ei aurie
De femeie îndrăgostită.
Nimeni nu ştia
Să muşte-n iubire
Pământul ca ea.
Unde-a căzut?! În care
Iarbă uitată?!
În care război?!
În care-amintiri?!
Îngheaţă pe mâini apa
Şi roua pe iarbă.
Focul potcoavei s-a stins.
S-a stins viaţa ei, potcoava
Cabrată-n
Văzduhul străfulgerat,
Pe zvârcolirea ţărânei,
Pe ţipătul
Pietrei carpatice.
Potcoava
În care se adunase
Tot aurul românesc.
* * *
Zoei Dumitrescu-Buşulenga
Murise omul de zăpadă.
Şi răsărise omul de lacrimi.
Veniseră încă o dată străinii.
Şi-i puseră foc. În pocnete
Asurzitoare săreau în sus
Lacrimile noastre
Ca nişte cartuşe
Aruncate în jar de copii.
Veniseră oamenii de fier
Învingători în războiul nedrept
Îndreptat împotriva lacrimii noastre.
Şi n-am mai cântat.
* * *
Lui Ion Buga
La gura unui izvor
O cană atârnă de lanţ.
E ca şi cum
Am bea apă
Din gura unui spânzurat.
Doamne,
N-a mai scăpat românul
De lanţuri!