Grivei - de Emilia Plugaru

Din căsuţa sa, Grivei,

Vede cerul înstelat.

E târziu şi lumea toată

La culcare a plecat.

Lui Grivei îi este frică

Să stea singur în căsuţă.

De-ar vrea cerul să-i trimită

Lângă uşă o steluţă…

Zău că nu i-ar mai fi teamă

Niciodată de nimic.

Curajos e, însă-i beznă…

Bezna-l sperie un pic.

Meditând, Grivei adoarme.

Se trezeşte – stele nu-s.

Oare unde, oare unde

Toate stelele s-au dus?

Nici n-a apucat să zică

Că au şi pornit să cadă

Stele albe cu duiumul,

Cu duiumul prin ogradă.

– Ninge! a strigat gânsacul

– Ninge, s-a trezit cocoşul.

– Ninge, a oftat curcanul.

Vom fi toţi cu nasul roşu…