Poezie despre iarnă 🤵 de Vasile Alecsandri

Zilele Babei - de Vasile Alecsandri

7.0/10 - 142 de voturi
Zilele Babei

I

Cât au fost iarna de lungă

Au ţinut soarele strâns

Sub al ei cojoc încins,

Crivăţul să nu-l ajungă,

Nici să fie-n faţă nins.

Iară sora ei mezină,

Dochia, l-au îndrăgit

Şi la rându-i a vrăjit

Să atragă-a lui lumină

Lângă sânul ei zbârcit.

Şi sub cortul ei de gheaţă

Unde tremură mereu

Ţine-acum odorul său,

Dulcele izvor de viaţă,

Zâmbetul lui Dumnezeu.

Îl sărută, îl dezmiardă

Ziua, noaptea, neîncetat,

Ca pe-un mire descântat,

Şi se teme să nu-l piardă

De la ochiu-i degerat.

Bietul soare-n fărmecare

Perde lustru-i aurit

Sub răsuflul ei cumplit.

El pe lume nu mai are

Nici apus, nici răsărit.

Iar în lipsa lui, pământul

Zace-n triste amorţiri,

Bântuit de vijelii,

Căci ferească Domnul sfântul

De-ale Babelor iubiri!

La răsuflul lor deodată

Tot ce-i verde, înflorit,

Cade, moare vestejit.

Turba lor e neîmpăcată,

Dorul lor neîmblânzit.

Ele ştiu să-ncurce firul

Feţi-frumoşilor, pe plac.

Ştiu să schimbe pentru leac

Chiar în brustur trandafirul

Şi stigleţu-n liliac…

II

Iată, mări, însă iată

Că-ntr-o zi, spre răsărit,

Mândrul soare au zărit

O frumoasă, vie fată

Pe un plai reînverzit.

Era dulcea Primăvară,

Rumeoară ca un frag,

Scump odor şi lumii drag,

Care-acum ieşise-afară

Dinlăuntrul unui fag.

Brânduşiţă zâmbitoare

Şi cu mersul legănat

Pe sub ceriu-nseninat,

Ea părea aşteptătoare

De un mire mult visat,

Căci pe inima-i fecioară

Purta-n sânu-i mii de flori,

Şi adăsta-n fierbinţi fiori

Să închine-a ei comoară

Împăratului din zori.

Cum o vede, se aprinde

Soarele reîntinerit.

Zboară-n ceriul părăsit

Şi cu razele-i cuprinde

Tânărul odor iubit.

Pe loc, omul reînviază,

Apa curge şopotind,

Cuibul râde, ciripind,

Lumea se dezmormântează

Şi renaşte înflorind.

Iară Baba prin răstoace

Ca o ciumă alergând,

Văietându-se, plângând,

Scutură-ale ei cojoace

Când în ploaie, când ningând.

În bordei, în casă, în şatră

Ea pătrunde şuierând,

Inimile-nfiorând.

Spulberă cenuşa-n vatră,

Apoi iese-n câmp urlând.

III

Ea furtunile stârneşte,

Întinzând pe câmpul gol

Al troienilor nămol.

Prin văzduh o cârâieşte

De corbi negri negrul stol.

Ea din fugă se anină

De sărmanii călători

Îngheţaţi, rătăcitori.

Smulge tufe din tulpină

Şi le-azvârle până-n nori.

Ea pe vite le chirceşte

Şi grăuntele de an

Încolţit îl seacă-n lan,

Şi cocorii rătăceşte

Pe cerescul ocean.

Nouă nopţi şi nouă zile

Din suspin ea naşte vânt

Şi blesteme din cuvânt,

Vrând pe orişice copile

Să le-ascundă sub pământ.

Lumea tremură şi zice:

„Babă, streche de dor!

Duce-te-ai într-un picior

Valvârtej de pe aice

Până-n iadul arzător!

Duce-te-ai în cale oarbă

Alungată de-un cocoş,

Până-n fund la Mărul-Roş,

Şi pământul să te soarbă

Fără giulgiu, fără coş!”

Baba cată sus, la soare,

Ea îl vede zâmbitor

Lângă scumpul ei odor.

Ţipă, cade-n loc şi moare

Până la anul viitor!

Veselie, reînviere!

Mugurii se dezvelesc.

Gândăceii se ivesc.

Roiurile-adună miere,

Inimile se pândesc!