Temelia - de Ion Luca Caragiale

Atâta muncă fără preget!
Încet-încet, de-atâţia ani,
De jos, din temelia stâncii,
cazmaua smulge bolovani,

Şi macaraua suie-n muche,
şi dalta-n feluri îi ciopleşte,
La rând ciocanul îi aşează,
frumos mistria-i rostuieşte;

Şi – lucru vrednic de mirare
din răsărit până-n apus! –
Un grandios castel, d-asupra,
spre nori se-nalţă şi tot creşte:

Pe cât jos se scobeşte stânca,
pe-atât se-mpodobeşte sus…
…Mai trebuie frontonul splendid,
alegoria triumfală,

Şi-i opera desăvârşită –
e gat-a unui secol fală!…
Un ultim bloc enorm, acuma,
trosnind, e smuls din grop-adâncă

Şi ridicat din greu pe scripet…
Dar blocul ultim nu-i sus încă,
Şi, din afund, din măruntaie,
răcneşte stânca: „Nu mai pot”

„Proptele iute! Merg de râpă!
mă surp cu fala-vă cu tot!”
Morala
Ades, visând prea vesel,

ai deşteptare tristă…
„Să nu te rezemi, Doamne,
decât pe ce rezistă!”