🤵 de Vasile Alecsandri

Dumbrava roşie - de Vasile Alecsandri

7.0/10 - 145 de voturi
Dumbrava roşie

I – VISUL LUI ALBERT

Albert, craiul Lehiei, făcut-a un vis mare,

Un vis de năvălire, de-nvingeri glorioase!

El se văzu puternic, pe-un armăsar călare,

Înfiorând cu spada-i popoare numeroase.

Din Miazăzi fierbinte în recea Miazănoapte,

Din Răsăritul mândru l-Apusul lucitor

El auzi prin visu-i mii, mii de mii de şoapte

Crescând în zgomot falnic, gigantic, imnător,

Un uragan de glasuri ce clocotea prin lume,

Purtând, nălţând ca fală un nume… al său nume!

Albert, craiul Lehiei, trufaş, semeţ, uşor,

Ademenit, se crede stăpân pe viitor

Ş-aruncă ochi de pradă pe ţările vecine:

Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine?

El stă puţin pe gânduri, apoi cu mare glas:

Moldova este pragul întâiului meu pas!

În ţara acea mică, neîncetat lovită

De duşmani fără număr şi-n veci nebiruită,

În care toţi bărbaţii sunt zmei ce s-au luptat

Cu leahul, cu maghiarul, cu turcul încruntat,

Şi unde pe sub iarbă câmpiile frumoase

Ascund troiene albe de-a duşmanilor oase,

Un domn viteaz, un Ştefan, adună de mulţi ani

O glorie ce-i demnă de-ai lumii suverani.

Voi merge la Moldova, la Ştefan drept voi merge,

Şi luciul de pe frunte-i cu spada mea voi şterge,

Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit,

Vedea-va-n loc de soare al meu chip strălucit!

A zis, şi-n nerăbdare-i pe lângă el în grabă

Adună-a lui armată deprinsă la omor,

Urdie numeroasă de fiare ce se-ntreabă:

Spre care orizonturi sălta-vom noi în zbor?

În care parte-i hoitul promis l-a noastre gheare

Să-l rupem într-o clipă, să-l roadem, înghiţim?

În care ţări: teutone, române sau maghiare

Vrea Albert, craiul nostru, pustiul să-l lăţim?

Aşa zicea cu fală a lui Albert oştime,

În cete adunată pe câmpul din Dombrova,

Când, prin văzduh, deodată, o gură din mulţime

Rosti cu glas de taur sălbatic: La Moldova!

Ura! strigă lehimea, întocmai ca un tunet,

Şi văi şi munţi şi codri răspunseră-n răsunet

Ura!… şi-n dor de sânge armata crunt aprinsă

Ca un şuvoi de toamnă pe drumuri se întinse,

Cu tunuri largi şi grele, cu flinte lungi, cu spade

Ce viu luceau la şolduri şi-n teacă zângăneau,

Cu armăsari zburdalnici ce vesel nechezeau,

Mergând toţi, cai şi oameni, să calce şi să prade.

În fruntea lor magnaţii mândri, bătrâni şi tineri:

Toporski veteranul ce poartă barbă albă

Înconjurat de neamuri: feciori, nepoţi şi gineri,

Formându-i o vitează şi glorioasă salbă.

Drodeck, zis Falcă-Tare, ce-n gândul lui se jură

Atâţi români să darme câţi are dinţi în gură.

Zciusko neîmpăcatul, cu braţe lungi şi tari,

Care-n Bugeac ucis-a trei sute de tătari.

Biela cel nalt, subţire ca trestia de baltă,

Ce-n lupte sângeroase ca dânsa se mlădie,

Cu sabia-i turcească tăind în carne vie,

Pe când fugaru-i sprinten nechează, muşcă, saltă.

Gorow şi Zablotowski, amici juraţi pe moarte

Să-mpartă soarta bună, să-nvingă rele soarte,

Şi care în trei rânduri scăpat-au din robie,

Prin degetele morţii trecând cu vitejie.

Ei zbor pe doi cai gemeni, râzând în hohot mare

Cu alţi ca dânşii tineri, baroni, comţi palatini;

Glence din Pocuţia, Zbaloş Litfan ce are

Un cârd pletos de zimbri în codri de arini.

Gavril de Moraviţa, fraţii Grotov, Huminski,

Mardela Veneticul, Tecelski şi Pruhninski,

Iarmeric Mazovitul şi Kozjatic Ucranul,

Ce creşte cai sălbatici şi-i prinde cu arcanul.

Ei merg, bătând din pinteni!… Zburdalnica lor ceată

Străluce de departe în haine poleite:

Dulămi cu flori de aur la piept împodobite

Şi-ncinse cu paftale de piatră nestemată,

Ciapce purtând un vultur şi pene la mijloc,

Încălţăminte roşii de piele de Maroc,

Şi frâie ţintuite, şi argintate şele,

Şi armorii cusute pe colţuri de harşele.

Ei merg jucându-şi caii, şi veseli între ei

Vorbind de cai, de lupte, de-amor şi de femei,

Tot ce-i mai scump în lume şi dă un farmec vieţii

Pe timpul mult ferice şi viu al tinereţii.

Ei merg precum ar merge la simplă vânătoare,

Glumind în nepăsare de moartea ce-au să-nfrunte,

Urmaţi de steaguri multe, urmând în foc de soare

Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n frunte…

Şi astfel în Moldova ei dau cu toţi navală!

Dar când trecu hotarul, al regelui cal tare

Se poticni… O buhnă ţipă în ziua mare,

Şi moartea-şi găsi coasa în acea zi fatală!

II – ŢARA ÎN PICIOARE

Ce vuiet lung de care, ce tropot surd de vite,

Ce freamăt de suspinuri, de glasuri năduşite

S-aud în sânul nopţii prin neagra-ntunecime

Şi către munţi se-ndreaptă l-a codrilor desime?

Din când în când sub nouri, trecând ca o săgeată,

Clipeşte o lumină şi ca prin vis arată

Bătrâni cu fruntea goală plecată spre pământ,

Femei cu prunci în braţe şi pletele în vânt,

Copile spăimântate mânând turme de oi

Şi flăcăuaşi în fugă mânând cârduri de boi.

Pe jos, pe cai, în grabă toţi părăsindu-şi satul,

Fugând cu vaiet, lacrimi, căci i-a ajuns păcatul,

Se duc pribegi şi palizi, în sân de mănăstiri.

Dar unde sunt bărbaţii, voinicii, junii, tarii,

Să-şi apere părinţii, nevestele şi pruncii?

Când suflă grea furtună pe ramurile luncii

Ş-o zguduie, ş-o darmă, ah! unde sunt stejarii?

Stejarii sunt la locul lor, faţă cu furtuna!

Acum de zece zile şi zece nopţi totuna,

Din munţi şi pân la Nistru, pe culme şi pe dealuri,

Lungi buciume răsună, dând tainice semnaluri;

Şi călăraşi din fugă prin sate, prin oraşe

Crainesc: Săriţi cu toţii pe litfele trufaşe!

Viteazul Ştefan-vodă vă cheamă-n vitejie.

Cine-i mişel să fugă, cine-i român să vie!

Toţi au răspuns: „Trăiască Moldova! şi s-au dus.

Pe loc tot omul verde ce poartă capul sus

Şi-a sărutat odorii, şi-a ascuţit toporul,

Şi-a prins din câmp fugarul ce-i sprinten ca o ciută,

Apoi, făcându-şi cruce, zicând un: Doamne-ajută!,

Ca şoimul de la cuibu-i voios şi-a luat zborul.

Astfel din ţara-ntreagă plec cete înmiite

Cu arce, barde, coase şi ghioage ţintuite,

Purtând căciuli de oaie, mintene-n flori cusute

Şi barbe neatinse, al bărbăţiei semn.

Ei merg de-a drept prin codri, pe lungi cărări pierdute

Călări pe şele goale, cu scările de lemn,

Şi trec în zbor prin arbori ca demoni de urgie,

Şi umbra scânteiază de-a ochilor mânie.

Tot astfel şi boierii, stăpânii de moşii.

Înconjuraţi de gloate, din casele lor pleacă,

Privind cu mulţumire zburdalnicii lor fii

Cum ştiu să-şi poarte caii şi-n fugă să se-ntreacă.

Soţii, surori şi mame suspină-n urma lor;

Dar ei alerg ferice la câmpul de omor.

Coman de la Comana, un uriaş de munte

Ce intră prin bârloage şi prinde urşii vii,

Aduce după dânsul mulţi vânători de frunte,

Născuţi pe plaiuri nalte, trăiţi în vijelii.

Balaur de la Galu, Ciolpan din Pipirig

Râd şi de frigul morţii cum râd de-al iernii frig;

Şi mulţi cobor din munte ca lava din vulcan,

De soiul lui Balaur, de soiul lui Ciolpan.

Velcea, bastard lui Şarpe, ca şarpele pe apă

Alunecă prin duşmani şi mult cumplit îi muşcă.

În luptă, când i-e sete, cu sânge se adapă,

Şi drept potir el are o ţevie de puşcă.

El vine din Hârtoape cu Purice-Movilă

Şi cu Roman-Pribeagul, ce nu mai ştiu de milă.

Scheianul şi Mircescul, vecini de pe Siret,

Învingători de unguri, s-au prins cu jurământ

Nici chiar sub braţul morţii să nu dea îndărăt

Pân n-or intra cu leahul pe-al leahului pământ,

Şi Zimbrul de la Scheie şi Zimbrul din Mirceşti

Se duc să ia în coarne pe vulturii leşeşti.

Bătrânul Matei Cârjă are-mprejurul lui

Cinci sute de năprasnici ce vin dinspre Vaslui,

Toţi racoveni!… Iar Cârjă, om înţelept şi harnic,

E-n floare când se simte călare pe Şargan.

Glumeţ, îi place-a zice lui Negrea, viteaz darnic:

Am să mă fac, nepoate, din Cârjă buzdugan!

Negrea, zâmbind, răspunde: Ai cârja bătrâneţii

La sfaturi, iar în luptă ai braţul tinereţii.

Şi, ajungând cu toţii la Racova devale,

O cruce luminoasă le se-arăta în cale.

Aşa, cu mic, cu mare, apărătorii ţării,

Ieşiţi ca frunza-n codri la vântul primăverii,

Din văi adânci se urcă, din piscuri se cobor,

Trec râpile în salturi, trec râurile-not

Ş-aleargă-n neodihnă, voinicii, cât ce pot

La glasul ţării scumpe ce-i cheamă-n ajutor.

Merg unii cu grăbire spre codrii Bucovinei,

Ş-acolo se adună la strâmtele potici,

Pândind, ca vânătorii, mişcările jivinei,

Şi tot rugând: Dă, Doamne, să treacă pe aici!

Merg alţii la Suceava să facă pe Albert

A pierde oaste multă şi mult timp în deşert;

Iar alţii la Cotnarul iubit şi podgoriu,

Pe unde stau cu oastea Bogdan, domnescul fiu,

Tăutu cu mintea coaptă, Costea cu ochi semeţ,

Şi Trotuşan şi Boldur, cu suflet îndrăzneţ,

Şi unde Ştefan-vodă înfipt-a steagul său,

Strigând la cer: Ajută-mi, o! sfinte Dumnezeu!

III – TABĂRA LEŞEASCĂ

Pe-o culme prelungită ard mii şi mii de focuri

Ca stele semănate în numeroase locuri.

Se pare că tot cerul căzut e pe pământ

Şi c-au rămas în urmă-i un haos, un mormânt,

Atâta întristare şi-atâta-ntunecime

Împrăştie pe boltă a norilor desime.

Un zgomot lung se-nalţă din culmea luminată,

Unindu-se în aer cu tunete cereşti.

E zgomotul orgiei!… Iar zarea depărtată

Roşeşte-n foc de codri şi sate româneşti.

Aici beţii şi danţuri şi chiote voioase,

În fund suspinuri, vaiet şi plângeri dureroase!

Aici de pofte rele sunt ochii toţi aprinşi,

Acolo curge sânge, acolo-s ochii stinşi,

Căci astăzi celebrează lehimea-n sărbătoare

Victoria dorită a zilei viitoare!

Ostaşii pretutindeni formaţi în dese grupe

Frig boi întregi, rup cărnuri ca lupii flămânziţi,

Desfundă largi antale, beau lacom fără cupe,

Se ceartă, râd în hohot şi urlă răguşiţi.

Ca dânşii, câini de lagăr la praznic luând parte,

Schelălăiesc sălbatic, rod oasele deoparte,

În mijlocul orgiei turbate ce tot creşte;

Iar printre câini şi oameni pe iarbă stau căzute

Femei, prada orgiei, cu minţile pierdute…

Şi însă vântul nopţii prin lagăr vâjâieşte,

Ş-un glas din umbra neagră la toţi strigă de-a rândul.

Orbi! orbi! la masa morţii voi vă mâncaţi comândul!

Magnaţii juni, sub corturi, pe perne de matase

Deşartă cupe pline cu vin de la Cotnar,

Cântând cu fericire: De viaţă rea nu-mi pasă!

Iubită-mi e pe braţe, în viaţă nu-i amar!

Şi fiecare strânge la pieptu-i cu-nfocare

O fiică de-a Podoliei, frumoasă şi balaie,

Cu buze pârguite la foc de sărutare,

Şi ochi ce-noată-albaştri în galeşă văpaie.

Şi fiecare simte că mintea-i se desfrână,

Având lângă-a sa gură o gură voluptoasă,

Şi-n braţe-i o copilă ce râde amoroasă,

Ş-un sân rotund ce saltă vioi sub a sa mână.

Ferice, mult ferice de dânşii!… faţa râde,

Inima zboară, raiul în cale-i se deschide.

Şi însă vântul nopţii prin corturi vâjâieşte,

De tunete cumplite văzduhul clocoteşte,

Ş-un glas pierdut în umbră tot strigă ne-ncetat:

Orbi, orbi!! moartea v-aşteaptă c-un ultim sărutat!

Cortul regal e splendid! Duzini de candelabre

Revarsă-a lor lumină pe-o masă ce se-ntinde

Sub table încărcate de scule şi merinde

Şi sticle largi cu vinuri spaniole şi calabre.

În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani,

Încins pe-a sale laturi cu şiruri de fazani,

Şi două piramide de fructe mai alese,

În Asia-nflorită crescute şi culese.

Albert în fruntea mesei luceşte ca un soare,

Înconjurat de oaspeţi în haine de splendoare.

La dreapta-i al său frate mai june, Sigismund

Apare-ntr-o dulamă de roş postav de Lund.

La stânga-al Cameniţei episcop vechi, Lonzinski,

Ş-alăturea cu dânşii se văd: Sbignew Ţenczynski,

Cu Herbor Lucasievitz, Padlowski castelanul

Radomiei, şi Creslau Roza, numit Decanul,

Şi graf Ioan de Tiffen, magisterul Prusiei,

Care-au adus la luptă cinci sute de cruciaţi,

Şi falnicii Toporski, vechi neaoşi de-ai Lehiei,

Şi alţi de frunte nobili, din cei mai însemnaţi.

Toţi gustă din merinde, deşartă largi pahare

În sunetul metalic de vesele fanfare;

Şi sângele prin vine se scurge mai fierbinte,

Ş-avântul creşte-n suflet şi nebunia-n minte…

Când regele ridică o cupă de vin plină

Şi glasul său puternic acest toast închină:

Eu, Albert, domnul vostru, şi al Lehiei rege,

Intrat-am în Moldova ca leu învingător!

Mâini este ziua luptei… Nimic nu s-a alege

De Ştefan al Moldovei şi de al său popor.

Cum beau această cupă, aşa mândra Lehie

Să-nghită această ţară! Aşa să fie! Fie!

Vivat! Ura! trăiască Albert mult glorios!

Răspund mesenii aprig c-un răcnet zgomotos,

Şi lagărul răsună în lungă depărtare…

Dar iată că la uşă un om străin apare,

Cu pieptul gol, cu părul în vânt, cu ochi focos;

El spre Albert ţinteşte privirea-i rătăcită,

Face doi paşi şi strigă: Deşartă-ţi cupa jos,

Albert! de soarte rele ţi-e cupa otrăvită.

Toţi se reped c-un urlet şi mâna pe el pun.

Lăsaţi-l, zice craiul; e Sropski cel nebun!

Şi iar înalţă cupa, râzând de-o aşa larmă…

Dar cupa lângă buze-i în mâna lui se sfarmă,

Ş-un trăsnet lung deodată în ceruri bubuieşte

Şi-n cortul plin de umbră furtuna năvăleşte,

Şi masa se răstoarnă, şi cortul se urducă…

Iar pe câmpii, sub fulgeri, aleargă o nălucă.

IV – TABĂRA ROMÂNĂ

O tânără pădure de ulmi şi de stejari

Ascunde-oastea română prin junii săi tufari.

Misterul şi tăcerea în sânul ei domnesc,

Dar marginile sale sunt palid luminate

De flăcările triste ce pâlpâie în sate

Şi veselele focuri din lagărul leşesc.

Prin arbori şi prin ramuri, din vârfuri pân-în poale,

Din când în când luceşte oţel de săbii goale

Şi ochi de lei, de vulturi, de leoparzi sălbatici,

Ce ard sub vălul nopţii ca nişte roşi jăratici,

Căci ei s-aţint cu jale şi se opresc cu ură

Din zarea-nflăcărată pe lagărul vecin,

Şi tot românu-n suflet pe sufletu-i se jură

Cu-al duşmanilor sânge să stingă-al ţării chin.

Dor crunt de răzbunare! greu, aspru jurământ,

Ce sapă-n întuneric un larg, profund mormânt!

Ici, colo, prin poiene, stau pâlcuri de oşteni:

Arcaşi de la Soroca, năprasnici orheieni,

Aprozi, copii din casă, curteni şi lefecii,

Toţi, oameni tari de vână şi oţeliţi în foc,

Deprinşi a-şi trăi traiul în timpi de voinicii

Ş-a da mâna cu moartea făr-a mişca din loc.

Ei poartă pe-a lor frunte, pe braţele lor groase

Şi-n piepturi brazde multe, hieroglife sfinte

Cu paloşul săpate, ce spun ş-aduc aminte

De lupte uriaşe, de fapte glorioase!

Şi-n viaţă-i fiecare şi-au câştigat un nume,

O falnică poreclă, un titlu de strămoş:

Mihul, Păun de codru, Balaur, Alimoş,

Ursul şi Pală-Dalbă, Grozan şi Sparge-Lume!

Eroi de vechi balade ce s-au păstrat în minţi,

Trecând în moştenire la fii de la părinţi.

Lungiţi pe muşchiul verde şi domolind fugarii

Ce zburdă pe-ntuneric şi desfrunzesc tufarii,

Voinicii buni de luptă şi bucuroşi de glumă

Astfel grăiesc:

Grozane! ce-o fi ziua de mâini?

O fi la unii mumă, o fi la alţii ciumă,

Amară pentru litfe şi dulce la români.

Amin! să deie Domnul!

„Va da, măi Pală-Dalbă!

Şi-o fi precum la Baia, n-o fi ca-n Valea-Albă,

Unde-am văzut pe Ursul gonit de şase turci.

Gonitu-m-au pe mine, dar i-am urcat în furci!

Va fi precum la Scheie, unde-aţi văzut în silă

&n