De-ale buneilor - de Emilia Plugaru

De câte ori ne întâlnim la un pahar de vorbă – paharul acela e plin cu amintiri despre satul şi copilăria noastră. Aşa ne-a fost dat. Să ne naştem în aceeaşi zi, ba chiar la aceeaşi oră, în aceeaşi mahala. Să fim aduşi pe lume de mâinile aceleiaşi moaşe, căci la drept vorbind baba Vera era unica moaşă a satului. Plus la toate mamele noastre erau şi bune prietene. Şi atunci? Cum aş fi putut eu cu Vasâli să nu ne ţinem de fraţi? Eram mai frate cu el decât cu fratele meu drept. Vasâli mi-a fost şi mi-a rămas pentru toată viaţa cel mai bun, cel mai devotat prieten.

– Ce-ţi mai face pezevenchiul de nepot? îl întreb eu la unul din paharele noastre de vorbă.

– Ha! Ha! Ha! râde Vasâli cu toată gura lui mare. Măi Petrică, măi, să-mi fi zis atunci când stăteam şi îngheţam în piaţă pentru limba noastră cea română că propriul meu nepot nu o să ştie o vorbă românească ţi-aş fi dat o mamă de uciganie, că nu te-ai fi sculat de pe coaste o lună.

– Dar cum? torn eu un pic de gaz pe foc. Chiar nu ştie nimic, nimic?

– Ştie, mama lui de rus, dar nu vrea să vorbească. Dăunezi fecioru-meu îl aduce la noi.

– Zdrastvui deda! îmi strigă din uşă, nici nu mă priveşte, trece pe lângă mine puşcă şi unde crezi că se duce?

– Păi, unde?

– Direct la calculator. Se urcă pe scaun şi până schimb câteva cuvinte cu Nicolae, ăsta de-acu priveşte nişte filme din celea, cu grozăvii. Nicolae, zic, treaba de merge tot aşa, mâine, poimâine îl scapi la privit femei dezbrăcate. Da Nicolae ce face? Se hlizeşte şi se bucură.

– E deştept, tată! Încă nu a împlinit trei ani dar se pricepe ca unul mare. Pe toate le prinde din zbor.

– Colacul mâne-sa! strig la Nicolae. Dacă data viitoare vii şi puştiul nu-mi zice din uşă: noroc, bunele! Dacă nu-mi întinde mâna, nu mi se uită în ochi – ai rămas fără de fecior! Nu-ţi permit eu să-mi nenoroceşti nepotul! Pe tine te alung, pe el îl las, arunc calculatorul peste balcon şi în câteva săptămâni îl învăţ limba română, plus – toate celelalte legi creştineşti! Ai înţeles, băiete? Şi ăla iar se hlizeşte.

– Ce vrei tată? îmi răspunde. Când vrei să-l învăţ româneşte? Mă scol dimineaţa, vin seara, băiatul rămâne acasă cu maică-sa, cu cealaltă bunică. Şi niciuna din ele nu cunoaşte o vorbă de-a noastră.

– Pe scurt, Petrică… Despre altceva vroiam să-ţi zic. Cu rusoaicele mă voi descurca, că sunt fete bune… Ce e interesant – amândouă s-au născut în Moldova… Dar noră-mea măi Petre, măi, tare-i frumoasă. E frumoasă şi gata. Chiar îl înţeleg pe Nicolae de ce nu are vreme s-o înveţe ceva… Ce vroiam însă să-ţi spun? Ah, da. Am fost şi noi copii, nu?

– Aşa e, Vasâli. răspund eu cu nostalgie. Am fost…

– Măi şi ce copilărie am avut, ce copilărie… oftează prietenul meu. Eram una cu aerul, cu cerul, cu pădurea, cu câmpia, creşteam odată cu iarba, ne coceam odată cu spicul, simţeam când vine primăvara, ne întristam când cădeau frunzele şi ce mai bucurie pe noi la prima zăpadă! Ţii minte? Unde s-au dus toate, Petre? Unde? Ce copilărie au nepoţii noştri acum? Eh!