Ca o reverenţă, frunza - de Adrian Păunescu

Pregătiri de toamnă şi la mine-n sânge,

şi o greutate simt acum la mers,

cred că-mi face semne frunza ce se frânge,

printr-o reverenţă dinspre univers.

Doamne, vine toamna, parcă-i o dovadă

că-i destulă toamnă s-o aştepte-n noi,

dacă nu le vine ochilor să-şi creadă

că senini din toate sunt numai ei doi.

Ca o reverenţă frunza-n prăbuşire

umerii mi-i umple de un tragic scrum,

triste monumente uită să respire

când se-aude ţipăt de cocor în drum.

Sunt schimbări grozave orşiunde, parcă,

prin tufişe slute – zdrenţe moi de nimb,

cu prilejul vieţii moartea mă încearcă,

toamna-i anotimpul ce devine timp.

De-ntrebări finale, ziua este plină,

toamna arde cuprul în copacii gri,

ca o reverenţă frunza în lumină

caută motivul de a se jerfi.