Colindul Poetului - de Adrian Păunescu

7.0/10 - 123 de voturi
Colindul Poetului

Să-i fie veacul liber şi întreg

Plin de sudoarea lumii truditoare

A celor ce-l păzesc şi-l înţeleg,

Atâta cât de soarta lui îi doare.

Miner cinstit al nopţilor târzii,

Coleg de străluciri cu Universul,

Burduf de suferinţi şi bucurii,

Aşa să-i fie toată viaţa versul.

Să nu dea adevărul la tocmeli

Chiar dacă el ca om ar fi să cadă,

Răpus de propriile lui greşeli

Sau de vreo ipocrită mascaradă.

Purificându-şi sufletu-n furtuni

Să nu se lase vântului ce bate,

Dator mereu acelor mulţi şi buni

Să aibă loc de-a pururi în cetate.

Oricum, el va trăi mai multe vieţi

De va simţi încetul cu încetul

Ce trebuie să facă-un cântăreţ

Pentru a fi, prin voia lor, Poetul.

Să creadă-n oameni şi-n dreptatea lor

Agent, din veac, al plebei suferinde

Ajuns nemuritor ca muritor

Şi ca depozit tandru de colinde.

Să merite să tragă-n el un tun

Cu salvele obştescului oprobiu

De n-a-nţeles ce substantiv comun

Câştigă dreptul sfânt de nume propriu.

Să-i fie versul liber şi întreg

Că-i elegie, fabulă sau odă,

Căci pentru toţi acei ce-l înţeleg

Prezenţa lui nu este incomodă.

Poemul lui, extract de zori de zi

Şi început crepuscular de soare,

Să poarte suferinţi şi bucurii

Sudoarea sfântă a lumii truditoare.

Şi, dacă zilnic întâlnind infern,

Va şti să-l pună la-ncălzit cazane,

El va muri, spre-a deveni etern

Şi cântec al condiţiei umane.