Şi mai bolnav am părăsit spitalul
Şi mă ating cu faţa de pământ,
Nici nu mai ştiu probabil ce mai sânt,
Aşa convalescent mi-e idealul.
Şi boala e înfiptă în esenţă,
De-acolo n-o pot scoate cu nimic,
Mi-a mai rămas atât, un spaţiu mic,
Cu un bolnav acces la existenţă.
Şi totul o-ntrebare şi-un răspuns e,
Copac, cu flori murind în rădăcini,
Şi ochii nălucesc, de lacrimi plini,
De-atâtea înţelesuri nepătrunse.
Poţi, trunchi narcotizat, să te închini,
Către convalescenţa unei frunze.