Copacii fără pădure - de Adrian Păunescu

7.0/10 - 191 de voturi
Copacii fără pădure

În povestea copacilor goi

Scârţâind într-o singură uşă

Este vorba de noi amândoi,

Este vorba de foc şi cenuşă.

Doi copaci fără frunze pe drum

După cum îi priveşte înaltul;

Doi copaci prin sărutul de scrum

Aplecându-se unul spre altul.

Spune-mi pădure cu frunza rară

Unde-i iubirea de astă vară;

Nu ştie iarna să se îndure

De noi, copacii fără pădure.

Toată vara au fost numai ploi

Şi-au fost stele în nopţi fără stele

Şi prin toamna şederii în noi

Cade ultima frunză pe ele.

În zadar către tine întind

Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe:

Alte uşi se aud scârţâind

De tomnatecul vânt să se agaţe.

Nu mai suntem decât doi copaci,

Vor veni călători să ne tundă,

Vor lua crengi toţi copiii săraci

Pentru flacăra lor muribundă.

Şi chiar dacă mă vei mai iubi

Peste crivăţul iernii ce vine

Fără braţe, cu ochii pustii,

N-am să am ce întinde spre tine.