În povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură uşă
Este vorba de noi amândoi,
Este vorba de foc şi cenuşă.
Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveşte înaltul;
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul.
Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară;
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure.
Toată vara au fost numai ploi
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi prin toamna şederii în noi
Cade ultima frunză pe ele.
În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe:
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt să se agaţe.
Nu mai suntem decât doi copaci,
Vor veni călători să ne tundă,
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă.
Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine
Fără braţe, cu ochii pustii,
N-am să am ce întinde spre tine.