Starea mea e vinovăţia permanentă,
azi-noapte am vrut să mă sinucid,
am mers în vârful picioarelor
la paturile copiilor mei
să-i văd înainte de despărţire
şi ei nu s-au trezit.
Şi-am înţeles, cu groază,
cu laşitate, cu salvare,
că ei dorm profund
pentru că ştiu că eu îi veghez;
şi liniştea lor m-a oprit,
liniştea lor mi-a ţinut viaţa în vine,
liniştea lor m-a obligat
să-i aştept să se trezească.
Starea mea e vinovăţia permanentă,
mă simt vinovat cu fiecare clipă
în care mai accept mizeria din jur
şi mizeria din mine însumi,
dar, Doamne, cui să-i las,
cui să-i încredinţez,
ce destin ar avea
ei ar fi amândoi,
puii mei, ei ar fi,
dintr-o dată,
urmaşii unui sinucigaş.
Pentru ei, pentru aceşti
doi orfani amânaţi,
în loc să mor-mă culc,
în loc să putrezesc-înfloresc,
pentru ei, ostatecii voştri,
pentru că zilnic trebuie să le-aduc
pâine,
pentru că zilnic trebuie să le veghez
viitorul,
accept să trăiesc,
mă dăruiesc vouă,
şi tot vouă vă dau
şi proiectul ratat
al acestei sinucideri scandaloase
care v-ar fi clătinat din temelii,
şi, ca Iisus între tâlhari,
între copiii mei
pe care-i iubesc fără sfârşit,
pe câte-un lanţ de lacrimi,
mă smulg durerii
şi mă dăruiesc
limbii române.