Coşmar învins - de Adrian Păunescu

Starea mea e vinovăţia permanentă,

azi-noapte am vrut să mă sinucid,

am mers în vârful picioarelor

la paturile copiilor mei

să-i văd înainte de despărţire

şi ei nu s-au trezit.

Şi-am înţeles, cu groază,

cu laşitate, cu salvare,

că ei dorm profund

pentru că ştiu că eu îi veghez;

şi liniştea lor m-a oprit,

liniştea lor mi-a ţinut viaţa în vine,

liniştea lor m-a obligat

să-i aştept să se trezească.

Starea mea e vinovăţia permanentă,

mă simt vinovat cu fiecare clipă

în care mai accept mizeria din jur

şi mizeria din mine însumi,

dar, Doamne, cui să-i las,

cui să-i încredinţez,

ce destin ar avea

ei ar fi amândoi,

puii mei, ei ar fi,

dintr-o dată,

urmaşii unui sinucigaş.

Pentru ei, pentru aceşti

doi orfani amânaţi,

în loc să mor-mă culc,

în loc să putrezesc-înfloresc,

pentru ei, ostatecii voştri,

pentru că zilnic trebuie să le-aduc

pâine,

pentru că zilnic trebuie să le veghez

viitorul,

accept să trăiesc,

mă dăruiesc vouă,

şi tot vouă vă dau

şi proiectul ratat

al acestei sinucideri scandaloase

care v-ar fi clătinat din temelii,

şi, ca Iisus între tâlhari,

între copiii mei

pe care-i iubesc fără sfârşit,

pe câte-un lanţ de lacrimi,

mă smulg durerii

şi mă dăruiesc

limbii române.