Dragoste în fân - de Adrian Păunescu

Să mergem amândoi la strâns de fân
Şi soarele să ne lucească-n coasă,
Din când în când în urmă să-ţi rămân
Ca să te văd aprinsă şi frumoasă.

Pe fondul verde să te decupezi
În felul nimfei cu picioare brune
Şi-n patima magneticei amiezi
Eu să îmbrăţişez ce nu pot spune.

Acolo unde nu mai e cuvânt
Şi sângele începe brusc să fiarbă
Să cad asupra ta ca trunchiul frânt
Şi-n dragoste să ne-mbrăcăm în iarbă.

Şi să miroşi a sare şi-a trifoi
Şi să te-ntorc în paza umbrei mele
Şi să simţim tot cerul peste noi
Şi gărgăriţe clincheţind pe piele.

Şi leneşi scuturându-ne de fan
Să trăncănim un soi de amănunte
Din cele ce pe buze mai rămân
Când se arată ploaia dinspre munte.

Şi să uităm de noi într-adevar
De forma noastră peste clai rămasă
Şi tu să-ţi aranjezi zburlitul par
Privindu-te în luciul blând de coasă.