Elegia unui număr militar - de Adrian Păunescu

Câtă luptă e în frunză, câtă moarte e-n copac,
Uite că se face noapte, mă consum şi plâng şi tac,
De-aş putea să trec în toate, ca un abur vegetal,
Să fiu creanga ce ornează capul tânărului cal.

Am fost om şi sânt un număr, de nici eu nu mă mai ştiu,
De sânt plus sau de sânt minus, de sânt mort sau de sânt viu,
Am intrat în socoteala nu ştiu cărui proiectant,
Care face mori de oase ce produc numai neant.

Foaie verde care cade, foaie verde care-a fost,
Eram om şi sânt un număr, fără nici un fel de rost,
Nu mă ştiu pe mine însumi, nu mai ştiu nimic, nimic,
Şi, probabil, asta-i soarta fiecărui număr mic.

Frunza cade în computer, noi cu ea cădem şi noi,
De la plus până la minus pleacă numere-n război,
Pleacă numere în moarte, pleacă moartea pe pământ,
Foaie verde frunză moartă, foaie verde arbor frânt.

Am pretenţii numeroase, vreau să fiu cine sânt eu
Şi mi-e bine, tot atâta cât mi-e rău şi cât mi-e greu,
Daţi-mi frunza, să m-acopăr, creangă vie să devin,
Agăţată moale-n coama armăsarului divin.

Risipiţi-mi fostul nume, într-o urnă în mormânt,
Cine-am fost nu mai contează, nu contează cine sânt,
Elegia unui număr, lângă ruga unui pom,
E mai grea ca elegia, prin cuvânt, a unui om.

Foaie verde, foaie tristă, foaie număr, foaie tot,
Pădurarii trec pe-aicea şi nimic nu mă socot,
Adunare şi scădere, înmulţiri şi împărţiri,
Obosite-mi sânt de-acestea nervii de nervuri subţiri.

Am să plec, să fiu podoabă, la o nuntă cu noroc,
Până când, uscat, voi trece în uitare şi în foc.