Lumina trece munţii pe curat;
şi-n brazii negri se ascut cuţite.
Eu viaţa mi-am trăit şi mi-am urmat
c-un blând instinct, al fiarei fericite.
Atâtea-s numai scrum din tot ce-i foc,
plutim pe o planetă de cenuşă,
cu nările clipind din loc în loc,
cu brazi ce stau cum clanţele la uşă.
Deodată tac şi mi se face frig,
în jurul meu se sparge-o catedrală
în mii şi mii de vânturi şi ninsori.
Încep pe nume moartea să mi-o strig
şi-atunci cenuşa neamului se scoală
şi eu exist nebun – de două ori.