Infinita bunătate - de Adrian Păunescu

Ce noapte liniştită la Vaslui

şi totuşi, cea mai mare dintre toate,

aşa cum poate însăşi mama nu-i

este această sfântă bunătate.

Au moldovenii bunătatea lor

cu care au ştiut să intre-n ţară,

cu ea se nasc, precum cu ea şi mor

şi nimenea cu ei nu se compară.

Ei, hăituiţi de-atâtea-mpărăţii,

ce norii lumii îi creşteau cu tuiul,

visau către-a lui Ştefan sfântă zi

când neamul nostru şi-a găsit Vasluiul.

Se vor mai naşte vânători vicleni

să speculeze dragoste şi milă.

dar ţara va rămâne-n moldoveni

ascunsă într-o cosmică prăsilă.

Ce noapte liniştită la Vaslui

când frate geamăn stă spre frate geamăn

şi între ei nimic palpabil nu-i

decât o bunătate fără seamăn.

O bunătate fără de folos,

o bunătate fără de prihană,

Moldova are sufletul frumos,

ca pruncul ce s-ar naşte dintr-o rană.

Nu e un simplu strigăt din tumult

ci e o bucurie ce există,

o bunătate biruind mai mult

decât o răutate anticristă.

Luminile s-au stins pe la fereşti

şi însuşi întunericul uneşte,

ca un bilanţ al soartei omeneşti

moldoveneşte cu moldoveneşte!

Şi-mi pare că în noapte mai apar

nori verzi şi mari şi vineţii pe ţară

ca surogatul unui vechi coşmar,

ca un acces de criză biliară.

Şi iarăşi cred că suntem slabi şi mici

şi numai codrii pot să ne ajute,

dar vai sunt moldovenii mei aici,

cu sufletele veşnic nevândute.

Ei sunt într-un Vaslui liniştitor

cu pruncii lor ce freamătă-n neveste,

gătiţi oricând a deveni popor

şi-a da dovadă că Moldova este.

Dar mai cu seamă mi-a fost dat să văd

ceva cu mult mai tare decât toate,

mai tare ca o moarte şi-un prăpăd,

această infinită bunătate.

Şi dacă pe pământ s-ar risipi

atâtea calităţi care-ncotrovă

ea, bunătatea ar veni-ntr-o zi

ca s-o numim definitiv Moldova.