Iubiţi-vă pe tunuri - de Adrian Păunescu

9.0/10 - 198 de voturi
Iubiţi-vă pe tunuri

Mă voi feri ca de foc de pericolul
Că dragostea să devină
Obiect al meditaţiei,
Al speculaţiei,

Al filozofiei.
Ferească Dumnezeu
De acea dragoste retorică,
În stare să ucidă

Numai eroii
Pe scenele de scândură uscată.
Alt fel de dragoste am trăit eu
În zilele şi-n nopţile vieţii mele.

Am fost devorat,
De patimi reale,
Şi nici un regizor
Nu mi-a putut iscăli pieptul

Cu biata lui cerneală roşie,
De care s-au învrednicit toţi actorii.
Eu însumi am ceva teatral
În fiinţa mea.

Dar eu nu sânt actorul,
Eu nu sânt regizorul,
Eu sânt autorul
Tragediei pe care o joacă atâţia.

Adolescenţi şi adolescente
Se vor regăsi teatral
În poemele mele de dragoste
Pe care le restitui lumii

Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd
Şi nu pot.
Căci nici o boală nu devine
Mai mică în tine

Dacă se molipsesc şi alţii de ea;
O, dragostea mea devastatoare,
Câţi tineri îşi vor face iluzia
Că-i poţi salva când te vor citi

În cuvintele mele.
Nu exista propriu-zis experienţa umană,
Nimic nu e valabil decât o singură dată,
Ca o seringă în vremea modernă.

Totul se aruncă după folosinţă,
Inclusiv dragostea unui poet
Citită în cărţile lui.
Nici Biblia nu foloseşte,

Nici Biblia n-are un conţinut exemplar,
Experienţa din Cântarea Cântărilor
Se pierde ca un proces verbal de şedinţă,
Nu e nimic de făcut,

Nu e nimic de ales
Din toate acele cuvinte,
Decât plăcerea estetică.
Eu simt autorul tragediei,

Eu declam împreună cu actorii,
Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii,
Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii,
Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului

În acest final de veac
În care dragostea
A ajuns atât de prost vandabilă.
Se joaca, dragii mei,

Tragedia dragostei
În faţa scaunelor goale.
Murim şi nimeni nu se uită la noi,
Actorii turbează pe scândura goală

Şi poate că de-atâta singurătate
În sălile în care joacă
Ei încep să ia în serios
Rolurile din tragedia dragostei.

N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,
A trebuit să vi le spun
Gelos pe Shakespeare,
Care a avut răbdarea

Să-şi omoare toţi eroii,
Ştiind
Că va fi absolvit de marea lui vină
Pentru că, între timp, oricum,

Toţi aveau să moară,
De moarte firească.
Dar eu sânt poet liric,
Eu încă n-am deprins învăţul

De-a pune la persoana a treia
Ceea ce devoră persoana întâi.
Şi de-atâtea ori am simţit nevoia
Să mă salvez cu un plural al majestăţii

Şi n-am putut şi unii dintre voi
Au numit, prosteşte,
Aceasta care mi s-a întâmplat,
Egoism.

Şi nici nu am blestemata
Răceală de cuget
A sefului de cadre
Care iubeşte-n taină,

În vreme ce acţionează
Cu dosare şi referinţe de tot felul
Împotriva tuturor iubirilor şi a tuturor celor
Care iubesc.

Dragostea mea are un aspect
Aproape clasic,
În romantismul ei
Desuet şi expresionist.

Iubesc
În numele tuturor umilinţelor,
Şi al tuturor aşa-ziselor fărădelegi pedepsite
De legi fără de lege.

Vai mie, autor de tragedii,
O s-ajung exemplar, o să se predea
Lecţii de literatură universală
Pe textele mele,

Biata autopsie,
Vinovată şi impudica autopsie,
Câţi din voi, care vă veţi supăra pe copii voştri
C-au luat note mici

La lecţia ,,Poezia lui Adrian Păunescu”,
N-aţi fi azi în stare
Să mă ucideţi
Pentru poezia de dragoste

La care nu copii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi.
Vă voi trece clasa,
Pe voi şi pe femeile voastre,
În faţa cărora îngenunchez

Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi
Şi pentru misterul care ne leagă.
Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,
Veţi supravieţui în poezia mea,

Şi poate mai mult în poezia mea de dragoste,
Care nu e reglementată
Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
O, bieţii mei prieteni!

Scriu poezie de dragoste
Şi ştiu că n-am nici o şansă
În timpul vieţii mele.
Sânt făcut să par altceva,

Suport interdicţia de a vă fi unul din semeni,
Teatral uneori,
Pentru că-n clădirea teatrului nostru
A ascuns armata

Toată muniţia, toate drapelele.
Teatral uneori
Pentru că în oraşul nostru
Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi

Întrucit primăria e plină de funcţionari.
Teatral, teatral, într-adevăr,
Şi rugându-vă,
Implorându-vă,

Ordonidu-vă:
Pace şi dragoste
Şi dacă sânt pe lume şi dragostea, şi pacea
Va fi şi Truda de-a le păstra.

Bucuraţi-vă că mai aveţi
Poeţi din acest os,
Păsări de această marcă,
Impulsuri în această direcţie.

Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, plângând,
Că în vreme ce voi mă credeaţi surghiunit
În sintaxa unei singure orientări,
Să lucrez ca orbetele

Pentru înfăţişarea voastră festivă,
Eu iubeam şi scriam
Poezie de dragoste.
Iar pe voi, fraţii mei tineri,

Pe voi, care mă veţi citi crezând
Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste
Vă rog, nu pariaţi prea mult
Pe această iluzie.

Nimic nu se învaţă de la nimeni
Până când nu înveţi acel lucru
Din propria ta experienţă.
Voi mă veţi iubi

Abia după ce
Veţi ajunge-n situaţia mea.
Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
Poezia mea de dragoste nu e iniţiere,

În versurile mele nu veţi găsi
Descrise somptuos
Poziţiile dragostei
Ca-n manualele de pornografie indiană

Sau chiar daneză.
O, nu. Toată poezia mea de dragoste
E o imensă vatră de cenuşă
La temelia unui rug

Ce arde încă.
Luaţi această carte-n mâini,
Această machetă a unui teatru tragic,
Iubirea e tragică.

Pentru că iubirea e moarte,
Iubirea e tragică
Pentru că actorii o rostesc cu suflarea tăiată,
Măreaţă cum e

În scriitura pe care au învăţat-o,
Dar abia aşteaptă să coboare
După ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă
În fierbintea, urîtă, dar pasionata lor

Iubire de oameni.
În sala pe fiecare-l aşteapt-o femeie,
Undeva, la balcon, o fată pură plânge,
Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,

Se sărută pe scena cu o actriţă.
Vai, eterna contradicţie
Dintre artă şi viaţă !
Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise

Citiţi cartea mea
Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi,
Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic,
N-am decât orgoliul de-a mă alătura

Cu toată cenuşa distrugerii mele
Cenuşilor voastre,
Căci fiecare dintre voi
E un cuplu

De la care ar putea începe
Iarăşi
Lumea.
Şi când veţi vedea

În faţa ochilor voştri arzând de iubire
Tunurile veacului pregătindu-se s-a-distrugă
Câmpiile şi fabricile,
Oamenii şi munţii,

Păsările şi peştii,
Bibliotecile şi spitalele,
Mormintele şi bisericile,
Nu pregetaţi, aruncaţi-vă hainele de pe voi,

Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă,
Şi pentru că pământul e rece,
Iar tunurile care vor să-l distrugă sânt calde,
O, voi, tineri ai planetei mele

Convulsionata de-atâtea arme,
Sub ochii holbaţi ai armatelor,
Sfărmând ochelarii greţoşi ai generalilor,
Fără nici o ruşine,

În numele singurei religii care ne uneşte,
Credinţa în continuitatea speciei umane,
Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!

Concediaţi tunarii
Şi dezamorsaţi obuzele
Şi daţi-ne acest prim şi netrecător
Semn al păcii universale.

Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Iubiţi-vă până le veţi hodorogi,
Până le veţi scoate din funcţiune,

Iubiţi-vă aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini,
Actele voastre, banii voştri, oglinzile,
Chiar şi această carte care nu are decât meritul

Că aparţine unui om
Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
Să facă dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit şi n-a scris,

A iubit
Cu disperarea condiţiei umane,
Cu lăcomia venitului de pe front,
Cu grija medicului

Şi cu dăruirea muribundului.
Facă-se profeţia mea,
Fie o data pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!