Izolat în legendă - de Adrian Păunescu
Eu nici nu ştiu cu cine mai vorbesc,
Atunci când scriu aicea poezie
Şi dacă tot dezastrul pământesc
Într-adevăr mi se cuvine mie.
Sânt nervii mei ca nişte cai de front
Loviţi din toate părţile de focuri,
Eu însumi sânt sătul de orizont
În scurta aţipire pe alocuri.
De-atâtea drumuri câte am parcurs
Am tălpile tigheluite-n sânge
Şi-aş vrea să dorm o iarnă ca un urs
Şi ochii mei să nu mai poată plânge.
Printre scrisori fără destinatar
Şi mie însumi parcă milă-mi este
Că nu mai are nimenea habar
Şi toţi mă izolează în poveste.
