La plecarea lui Marin Sorescu - de Adrian Păunescu
Şi-mi vine să plâng şi să strig,
Putem liniştiţi înopta,
Ducându-mi la frunte o mână,
Tăcerea ne este deplină.
Se face teribil de frig,
Şi noaptea aceasta e grea,
În literatura româna
Că ni s-a mai stins o lumină.
Şi, vai, incapabil am fost,
Spre ceruri neutre mai strig:
S-ajung, într-o seară, la tine,
Daţi moartea, daţi moartea afară !
În ultimul tău adăpost,
E noapte, e umed, e frig,
Să-ţi dau bună seara, Marine.
În cărţi, în lumină şi-n ţară.
Şi totul era sub control
Deodată, vedem îngroziţi
Şi veşti, parcă, totuşi, mai bune,
Cuvinte şi vieţi suprapuse.
Uitasem că, singura-n rol,
Ai scris şi o carte „Tuşiţi”,
Doar moartea nu ni se supune.
Te-ai stins, începând cu o tuse.
Şi, iată, aud că te-ai dus,
În piept, simt o stare de rău
Răpus, pân’la urmă, de boală,
Şi ochii îmi ard pentru tine.
Tu, tragicul nostru surâs,
Şi singur e sufletul tău,
Cu opera ta genială.
Pe-un fir de păianjen, Marine.
