Cu mâini însângerate
Şi tălpi incendiate,
Pe o potecă strâmtă din cele care nu-s,
Sătui de balta lumii,
Nebuni de libertate,
Trăim ciudata stare a drumului în sus.
Nu ne cunoaşte nimeni,
Nu ştim pe nimeni parcă,
Doar drumul ni se pare din carnea noastră scos,
Aşa cum ne şopteşte
Că n-o să ne întoarcă
Picioarele îl gustă, dar nu mai mergem jos.
Nu ştim nici unde duce,
Nici dacă ne mai ţine
Şi nu există totuşi plăceri mai mari ca el,
Fiinţa care-l calcă
E zdrenţuită bine
Şi nu există-n faţă dovezi de nici un fel.
Acesta-i însuşi drumul descinzător din Cale,
Civil şi melancolic, labil, şi fără rost,
Miracolul de taină al regăsirii sale,
Semn tutelar al vieţii
Ne este şi ne-a fost.
Ni-s gleznele umflate
Şi limfa plânge-n sânge,
De ultima privire se lasă ochii, goi,
Şi pasărea de pradă
Albite oase strânge
Din drumul care, iată, înţepeneşte-n noi.
Ne stă ca o sclipire de lanţuri împotrivă,
Chiar drumul ne refuză intenţia acum,
Dar dacă însuşi cerul ar merge în derivă
În sus prin silnicie noi tot am face drum.
Nimic nu ne mai place,
Nimic nu ne mai doare,
De nu se leagă totuşi de drumul fabulos,
Că noi murim iubindu-l, potecă despre care
Nu ştim dacă mai este sau ne-a urcat în os.
Cât va mai fi un munte
Şi-n josul lui o râpă,
Fiinţa noastră ştie şi crede neclintit
Că drumu-n sus nu poate nimic să-l întrerupă
Şi
Că pe el
Chiar munţii
Ei înşişi
Au pornit.