Nobilul viciu - de Adrian Păunescu

Cetatea peste mine se răstoarnă,

În carnea mea îi simt într-una biciul,

De este vară sau de este iarnă,

Femeia este singurul meu viciu.

Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă

De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,

Orgolioasă, dreaptă sau umilă

Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă.

O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,

Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,

Iubirea pentru-o tristă capra neagră

Din care am făcut răsfăţ şi templu.

Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea

În fiece femeie stă la pândă,

Dar fie de femei umplută cartea

De care viaţa lumii e flămândă.

Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune

Şi n-am avut în rest nici un capriciu

Deşertăciune din deşertăciune

Femeia este singurul meu viciu.

Nu m-am bătut în târguri sau războaie,

N-am vrut să fiu imperator sub stele,

Femeia care nu se încovoaie,

Am înjugat-o nebuniei mele.

Şi am arat cu ea mereu pământul,

Şi-am semănat ogoare numeroase,

Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul

Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.

E-adevarat că am iubit pe una,

E-adevarat tot ceea ce se zice,

Am căutat-o prin neanţ cu luna

E-adevarat c-a fost Euridice.

E-adevarat că-n geamul meu caişii

N-aveau puterea nici un an să steie

Ca într-un joc de-absurde artificii

Şi creanga lor îmi mirosea femeie.

Motorul meu şi-al lumii de aceea,

Motorul meu cuminecat cu biciul,

A fost femeia şi-a rămas femeia,

Puterea mea şi singurul meu viciu.

Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume?

Am fost mereu un cuplu în derivă,

Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume

Trecând mereu, mi-a fost definitivă.

Iubirea mea nu a mişcat nici aştri

Şi nici pământul sub o-mbrăţişare,

Dar lance când a fost, cu ochi albaştri,

Simţeam că-n ochi privirea ei ma doare.

De n-avea rană, îi făceam eu rană,

Să-i pot iubi supremul sacrificiu,

În faţa ta, condiţie umană,

Femeia este singurul meu viciu.