Atunci când cade frunza pornită să răstoarne
Întreaga roată a lumii şi fiecare pom
O simt că mi se rupe din sânge şi din carne
Şi mi se face milă de lume şi de om.
Şi mi se face milă de mine şi de tine
Şi frunza care cade mă-nebuneşte iar
Şi apoi de-atâtea lacrimi îmi e puţin mai bine
Şi îmi se desfrunzeşte pe trup un calendar.
Şi nu se mai întamplă nimic din cele sfinte
Doar frunza care cade în dulce hodoronc
Şi nu mai am putere şi nu mai am cuvinte
Şi fiecare fibră răsună ca un gong.
Opriţi pe creangă frunza, destul cu-atâta toamnă,
Destul cu-atâta ceaţă şi oameni neciteţi
Opriţi această frunză de foc ce mă condamnă
Să ştiu măsura scurtei mele vieţi.