Pământul îmi cade din mână - de Adrian Păunescu

9.0/10 - 162 de voturi
Pământul îmi cade din mână

Sunt semne de iarnă pe aer, pe ape

la munte probabil a nins,

îmbracă-te, Carmen, şi vino aproape,

păstrează cenuşa incendiului stins.

Pe foştii prieteni de ce să-i ţin minte

când ei despre mine au spus c-am murit,

învăţ să-i transform pentru veci în cuvinte

şi-n cioburi din oala obştescului mit.

Dar plouă absurd dintr-o strofă vecină

şi nu pot poemul să-l termin normal,

că fiece literă alfel se-nclină

şi trece prin versuri o fugă de cal.

Îmbracă-te, Carmen, şi ia-mă în munte,

e totul scăldat de un mov nefiresc,

un cosmic fior între ochi îmi pătrunde

şi cheile iernii prin văi clinchetesc.

Sunt zilele-n care se vede ce nu e

şi nici o iertare n-am cui să-i mai cer,

pe sânge îmi cade o stea amăruie,

pământul îmi cade din mână în cer.

Prin straniul amestec de iarnă şi vară

pârâul de munte coboară năuc,

eu plec de pe mal că un dor mă doboară

şi nu ştiu pădurea în care mă duc.