Sunt semne de iarnă pe aer, pe ape
la munte probabil a nins,
îmbracă-te, Carmen, şi vino aproape,
păstrează cenuşa incendiului stins.
Pe foştii prieteni de ce să-i ţin minte
când ei despre mine au spus c-am murit,
învăţ să-i transform pentru veci în cuvinte
şi-n cioburi din oala obştescului mit.
Dar plouă absurd dintr-o strofă vecină
şi nu pot poemul să-l termin normal,
că fiece literă alfel se-nclină
şi trece prin versuri o fugă de cal.
Îmbracă-te, Carmen, şi ia-mă în munte,
e totul scăldat de un mov nefiresc,
un cosmic fior între ochi îmi pătrunde
şi cheile iernii prin văi clinchetesc.
Sunt zilele-n care se vede ce nu e
şi nici o iertare n-am cui să-i mai cer,
pe sânge îmi cade o stea amăruie,
pământul îmi cade din mână în cer.
Prin straniul amestec de iarnă şi vară
pârâul de munte coboară năuc,
eu plec de pe mal că un dor mă doboară
şi nu ştiu pădurea în care mă duc.