Patul lui Zamolxes - de Adrian Păunescu

El nu ţine ţară de-a doua

Că marmură albă în miei arde seul

Şi el luminează cu rouă

Spre tronul de sare pe care stă zeul.

Aici doarme zeul pe patul de piatră

Căţelul pământului umbra şi-o latră

Născut a fost zeul pe scutec de sare

Şi-n lacrimi, apoi, l-au purtat fiecare.

Plângeau de durere, de dor sau de jale

Măreau pe Zamolxes pe oricare cale.

Opreau cu ştiinţă şi marea şi plânsul

În sângele lor ei dădeau tot de dânsul.

Şi-a fost bucurie în sfântă cetate

Că zeul Zamolxes stă liber în toate

Purtat de plugari, de păstori şi de schimnici

Dar zeii ceilati îl râvâniră potrivnici.

Şi atunci cu tristeţe, Zamolxes frumosul

Ca – întreg să rămână în ţară folosul

Se trase în munţi într-o peşteră tristă

Să creadă rivalii că nu mai există.

De acolo veghează şi-i creier de bine

Ai lui niciodată să nu se închine

La zeii străini cu a lor cârdăşie

Şi liber şi teafăr, poporul să-i fie.

Pe patul de piatră el stă într-o rână

Şi ţara şi-o şterge de lacrimi cu o mână

În cealaltă mână cu degete grele

Îşi poartă pământul vâslind printre stele.

Căţelul pământului umbra i-o latră

Şi zeul se culcă pe patul de piatră.