Şoferul şi nevastă-sa - de Adrian Păunescu

8.0/10 - 118 de voturi
Şoferul şi nevastă-sa

Ne urcasem cu toţii în autobuz

Care nu era confortabil, dar era independent,

N-avea fiecare locul său,

Dar ne gândeam că o să aibă,

Era primăvară,

Venea vara,

Se dezgheţau drumurile,

Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,

Se dezgheţau drumurile,

Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,

Pe care nu le mai cântasem de multă vreme

Şi unii din cauza vitezei,

Care-i îmbăta,

Alţii cu o tandră ironie,

Am început să zicem, să cântăm

Că autobuzul nostru

E cel care dezgheaţă

Drumul pe care mergem.

Pe direcţia aceea spre munte,

Spre marele munte,

Nu mai mersese niciodată un autobuz,

Numai turişti particulari,

Numai nebuni ocazionali.

Aşa că ne interesa destinaţia,

Ne ajungea bucuria

Că mergem cu toţii spre marele munte.

Şoferul era tânăr,

Conducea pentru prima oară

Un asemenea autobuz.

Fusese ajutor de şofer,

Lucrase mult şi cinstit,

După cum mergea, după cum frâna,

Era fără îndoială cel mai bun şofer

Dintre toţi şoferii noştri,

Ăsta conduce excepţional, strigam noi,

Ăsta-i omul care ne trebuie

Şi el dădea din mână cu modestie

Rugându-ne să nu-l mai lăudăm.

Că-l încurcăm la condus.

În fond e autobuzul dvs.,

Eu sunt al dvs.,

M-aţi ales să conduc autobuzul,

Asta-i treaba mea.

Noi am aplaudat, chiar şi această lepădare, a lui,

De laudele noastre.

Şi autobuzul mergea mai departe

Şi-n diverse localităţi, în care ne opream

Mulţi urcau

Şi nimeni nu mai voia să coboare.

Era un autobuz unic

Nu mai exista aşa ceva în împrejurimi.

Rămăseseră-n urmă troleibuzele agăţate

De reţeaua electrică

Şi lipsite de orice independenţă,

Tramvaiele înghesuite între sine

Şi aceeaşi reţea.

Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,

Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,

Şoferul conducea excepţional,

Nimeni nu conduce mai bine ca el,

Strigam noi

Şi el dădea moale din mână,

Şi noi strigam iarăşi.

Lasă frate, lasă modestia la o parte,

Dă-o dracului de modestie

Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea

Unui asemenea drum,

Ştim valoarea lui adevărată,

Eşti al nostru,

Eşti dintre ai noştri,

Rămâi între noi,

Bravo,

Ura,

Şi el nu mai putea să ne oprească,

Trebuia să fie atent la drum,

Iar noi eram prea mulţi

Si începuserăm să-l incomodăm,

Stăteam claie peste grămadă în autobuz,

Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,

Până când câţiva meseriaşi

L-au rugat să oprească pentru câteva minute

Ca să-i facă o cuscă de protecţie,

Să nu-l mai incomodăm la condus,

Dar să-şi ia şi nevasta lângă el,

Au zis alţii,

Că drumul e lung şi se plictiseşte omul.

Şi uite-l acum în cuşca lui de protecţie,

În cabina lui blindată!

Ce hotărât conduce,

A dat drumul şi la muzică,

se aude în toată maşina o muzică eroică,

Pe care o întrerupem noi din când în când

Cu cântece despre el şi de drumul nostru,

Şi hai, mă, să fim atenţi şi cu nevastă – sa,

Că şi el e om.

În autobuz vara e cald

Iarna e frig,

Drumul continuă,

Am început să obosim,

nene şoferule, opreşte,

Să ne odihnim şi noi.

Să te odihneşti şi dumneata,

Că n-o fi foc,

Dar el nu mai aude,

el conduce,

Şi-ntr-adevăr, conduce excepţional,

E cel mai bun, strigăm toţi,

Dar ne e foame,

Pentru că n-am mai oprit demult,

Şi-avem nevoie şi noi

De pâine, de apă, de un răgaz,

Probabil c-am început să-l şi enervăm cu mofturile noastre

Setea, foamea, somnul,

Geamurile autobuzului nu mai există demult,

Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,

Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,

Şi şoferul conduce autobuzul

Din ce în ce mai nervos,

A început să facă şi accidente,

Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,

Marile piscuri îi cheamă,

Mai e puţin combustibil,

Am intrat pe un fel de linie ferată

Vecină cu drumul,

După ce ni s-au spart cauciucurile

Şi după ce soferul a dărâmat

Cu lovituri de autobuz

Case şi biserici,

Sate şi oraşe,

Începem să coborâm,

Şi bineînțeles că viteza creşte,

Aşa e la orice coborâre,

Viteza creşte,

Nu mai e nimeni în autobuz,

Unii au murit,

Alţii au fugit,

Alţii ne-am uscat de foame şi de sete,

Alţii am îngheţat de frig,

Muntele e tot mai departe,

Dar autobuzul coboară

Halucinând pe linia moartă

De cale ferată,

Şi numai ei doi,

Şoferul şi nevastă-sa,

În cabina blindată,

Se uită doar înainte,

Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,

Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,

Când excursia începuse atât de frumos

Către marele munte.