Şoferul şi nevastă-sa - de Adrian Păunescu

Ne urcasem cu toţii în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,

Era primăvară,
Venea vara,
Se dezgheţau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,

Se dezgheţau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Şi unii din cauza vitezei,

Care-i îmbăta,
Alţii cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru

E cel care dezgheaţă
Drumul pe care mergem.
Pe direcţia aceea spre munte,
Spre marele munte,

Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turişti particulari,
Numai nebuni ocazionali.
Aşa că ne interesa destinaţia,

Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toţii spre marele munte.
Şoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară

Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de şofer,
Lucrase mult şi cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,

Era fără îndoială cel mai bun şofer
Dintre toţi şoferii noştri,
Ăsta conduce excepţional, strigam noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie

Şi el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm.
Că-l încurcăm la condus.
În fond e autobuzul dvs.,

Eu sunt al dvs.,
M-aţi ales să conduc autobuzul,
Asta-i treaba mea.
Noi am aplaudat, chiar şi această lepădare, a lui,

De laudele noastre.
Şi autobuzul mergea mai departe
Şi-n diverse localităţi, în care ne opream
Mulţi urcau

Şi nimeni nu mai voia să coboare.
Era un autobuz unic
Nu mai exista aşa ceva în împrejurimi.
Rămăseseră-n urmă troleibuzele agăţate

De reţeaua electrică
Şi lipsite de orice independenţă,
Tramvaiele înghesuite între sine
Şi aceeaşi reţea.

Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,
Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,
Şoferul conducea excepţional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,

Strigam noi
Şi el dădea moale din mână,
Şi noi strigam iarăşi.
Lasă frate, lasă modestia la o parte,

Dă-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea
Unui asemenea drum,
Ştim valoarea lui adevărată,

Eşti al nostru,
Eşti dintre ai noştri,
Rămâi între noi,
Bravo,

Ura,
Şi el nu mai putea să ne oprească,
Trebuia să fie atent la drum,
Iar noi eram prea mulţi

Si începuserăm să-l incomodăm,
Stăteam claie peste grămadă în autobuz,
Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,
Până când câţiva meseriaşi

L-au rugat să oprească pentru câteva minute
Ca să-i facă o cuscă de protecţie,
Să nu-l mai incomodăm la condus,
Dar să-şi ia şi nevasta lângă el,

Au zis alţii,
Că drumul e lung şi se plictiseşte omul.
Şi uite-l acum în cuşca lui de protecţie,
În cabina lui blindată!

Ce hotărât conduce,
A dat drumul şi la muzică,
se aude în toată maşina o muzică eroică,
Pe care o întrerupem noi din când în când

Cu cântece despre el şi de drumul nostru,
Şi hai, mă, să fim atenţi şi cu nevastă – sa,
Că şi el e om.
În autobuz vara e cald

Iarna e frig,
Drumul continuă,
Am început să obosim,
nene şoferule, opreşte,

Să ne odihnim şi noi.
Să te odihneşti şi dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,

el conduce,
Şi-ntr-adevăr, conduce excepţional,
E cel mai bun, strigăm toţi,
Dar ne e foame,

Pentru că n-am mai oprit demult,
Şi-avem nevoie şi noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l şi enervăm cu mofturile noastre

Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,

Şi şoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă şi accidente,
Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,

Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puţin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată
Vecină cu drumul,

După ce ni s-au spart cauciucurile
Şi după ce soferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case şi biserici,

Sate şi oraşe,
Începem să coborâm,
Şi bineînțeles că viteza creşte,
Aşa e la orice coborâre,

Viteza creşte,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alţii au fugit,

Alţii ne-am uscat de foame şi de sete,
Alţii am îngheţat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară

Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Şi numai ei doi,
Şoferul şi nevastă-sa,

În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,
Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,

Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.