Starea de graţie - de Adrian Păunescu
Starea de graţie
vine şi trece,
stânga e tulbure,
dreapta e rece.
Zestre ilogică
şi totuşi zestre
ca din noi înşine
două ferestre.
Judec grăbitele
clipe de faţă
cu darul timpului
de-o altă viaţă.
Starea de graţie
iarăşi nu vine
şi poeziile
îmi sunt senine.
Nu li-i sălbatică
pofta de-a spune
îmburghezitele
zic toate bune.
Mi-e dor de zilele
pline-ale vieţii,
de versuri logice
simt că mă sperii.
Starea de graţie
e peste toate,
trec libertăţile
spre libertate.
Chiar versuri putrede
chiar aberaţii,
renasc sub zodia
acestei graţii.
Starea de graţie,
starea supremă
zilnic mă chinuie
ca o dilemă.
Zilnică pierdere,
zilnică trudă,
ochii în lacrimă
absurd asudă.
Dacă de-a pururea
nu mai apare
starea de graţie,
starea cea mare.
A scrie limpede
la tulbureală,
a scrie tulbure
când nu simţi boală.
E o congestie
de universuri,
dar fără graţie
rămân doar versuri.
Ci poeziile,
cerească rază,
starea de graţie
ţi le dictează.
