Telefon îmbătrânind - de Adrian Păunescu

Trec anii şi se numără ca banii

Şi viaţa mă aşază pe rugul ei cărunt,

Bunica nu-mi mai spune nani-nani,

Mă-nfrigurează fiecare amănunt.

Şi cel ce-am fost şi cel ce sunt se ceartă,

Dar vai şi-acest război e-atât de monoton,

Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,

Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.

Se adaugă mai fiecare oră

Şi telefonul sună distant şi suveran

Şi parcă şi el însuşi mă imploră

Să nu-l tot schimb adăugând un an.

Acum, când crucea anilor e spartă

Şi omul de zăpadă, ce sunt, îşi ia palton,

Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,

Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.

Răsună-n mine toate ca-ntr-o sală

În care mormăie strigoiul unui urs

Şi creşte din greşeală în greşeală

Pedepsitorul căilor ce le-am parcurs.

Şi dacă moartea mea nu mai e moartă

E că eu însumi mi-am ajuns un zvon,

Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,

Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.

Ceva, aici, produce cărunteţe,

O fabrică de calcar la mine-n oase văd

Şi vine albul ei să mă înveţe

Cum să surâd aliniindu-mă-n prăpăd.

Cu fiecare an ce nu mă iartă,

Ca într-o adunare făcută monoton

Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,

Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.