Dacă-mi aplec smerit genunchii… - de Elena Farago

Dacă-mi aplec smerit genunchii,

Şi mâinile mi le-mpreun

Nu mă gândesc să fie, Doamne,

Nici cel mai drept, nici cel mai bun…

Şi nu te rog să-i dai nici haruri,

Nici minte cine ştie cât…

Mi-ar fi destul să-l vad că-mi creste

Nici prea frumos, nici prea urât;

Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,

Şi nici din cale-afar-nebun;

Nici prea de tot supus s-asculte,

Dar nici să râda de ce-i spun.

Şi mai ales, aş vrea să simtă

În orice pas din trai, mereu,

Că cel mai credincios prieten

I-oi fi de-a pururi numai eu…