A fost odat-un cântăreţ - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 161 de voturi
A fost odat-un cântăreţ

A fost odat-un cântăreţ,

Frumos şi simţitor.

Cântat-a-ntr-un castel măreţ

La masa regelui.

Frumoasă fată el avea,

Cum nu s-a pomenit,

Cu ochi albaştri râzători,

Cu părul aurit.

Şi cântăreţul o iubi

Şi seara prin grădini

Când luna tainic străluci

I-o spuse tremurând.

Ea-l ascultă şi-i zise-atunci

Cu glasul apăsat:

– în veci nu pot să fiu a ta,

De n-ăi fi împărat.

Şi el s-a dus ş-a răscolit

Popoare, ţări întregi,

Sfărmat-a antice cetăţi,

Zdrobit-au mândri regi

Şi i-au supus şi i-au silit

Să-l aibă împărat.

Unii d-iubire-l ascultau,

Alţii de frică iar.

Atunci s-a dus colo, colo,

La cel castel măreţ,

Unde ca luna-i străluci

Amoru-adânc şi drag.

Dar vai! când intră-n sălile

Măreţe, nalte, reci,

Pe-un sarcofag întins văzu

Copila ce-a iubit.

Ca ceara palidă era

Şi, moale, părul blond

Sta resfirat, amestecat

Cu aurul vergin.

Şi preoţi tainic murmurau

Adânce rugăciuni

Şi clopote se auzeau

Vuind încet şi lin.

„Atât de mult am suferit

Dureri, mărirea gré

Şi astfel toate s-a sfârşit

Şi-ntreb: de ce? de ce?”

Ea auzise cum că el

Murise-n bătălii

Şi de durere ea s-a stins

Ca floarea-n vijelii.