Adânca mare sub a lunii faţă,
Înseninată de-a ei blondă rază,
O lume întreagă-n fundul ei visează
Şi stele poartă pe oglinda-i creaţă.
Dar mâni – ea falnică, cumplit turbează
Şi mişcă lumea ei negru-măreaţă,
Pe-ale ei mii şi mii de nalte braţe
Ducând pieire – ţări înmormântează.
Azi un diluviu, mâne-o murmuire,
O armonie, care capăt n-are –
Astfel e-a ei întunecată fire.
Astfel e sufletu-n antica mare.
Ce-i pasă – ce simţiri o să ne-nspire –
Indiferentă, solitară – mare!