Catrene - de George Topârceanu

„N-o să mai iubesc”, zisese

Biată-mi inimă naivă,

Dar văzându-te pe tine,

A căzut în recidivă.

Supărările iubirii

Sunt ca ploile cu soare:

Repezi, dar cu cât mai repezi

Cu atât mai trecătore.

Musafiri la mine-acasă,

Fără să-i poftesc vreodată,

Am un şoarec, doi păinjeni

Şi, din când în când, o fată.

La fereastra ta-mi zâmbiră

Toate florile din glastră,

Numai floarea cea mai dulce

A fugit de la fereastră.

Cum pierzi noaptea cu cititul!

Am trecut din întâmplare

Şi-mi venea, aşa, să intru

Şi să suflu-n lumânare…

Zici că la război, iubito,

Vii cu mine fără preget…

O, dar cum plângeai asară,

Când te-ai înţepat la deget!

Greu mi-i, dragă, fără tine

Şi te chem de-atâtea ori, –

Nu din zori şi până-n sară,

Cât din sară până-n zori…

Multe-i spun când nu m-ascultă,

Dar tresar şi tac din gură

Când, c-un zâmbet, îşi ridică

Ochii de pe cusătură.

Ochii negri, faţa albă

Păr întunecat şi mare,

Inima – un sloi de gheaţă.

Alte semnalmente: n-are.

Draga mea, fără cuvinte,

Doar din ochi pricepe toate.

Numai cât mă uit la dânsa

Şi-mi răspunde: „Nu se poate!”

„Toate-s vechi”, a zis poetul…

Chiar şi cântecul acesta

A mai fost, odinioară,

Publicat în Zend-Avesta.